HÂRBUÍ, hârbuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) preface în hârburi; a (se) hodorogi, a (se) uza, a (se) strica. – Hârb + suf. -ui.

HÂRBUÍT, -Ă, hârbuiți, -te, adj. (Adesea fig.) Prefăcut în hârburi; stricat, uzat, hodorogit. – V. hârbui.

HÂRBUÍ, hârbuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) preface în hârburi; a (se) hodorogi, a (se) uza, a (se) strica. – Hârb + suf. -ui.

HÂRBUÍT, -Ă, hârbuiți, -te, adj. (Adesea fig.) Prefăcut în hârburi; stricat, uzat, hodorogit. – V. hârbui.

HÎRBUÍ, hîrbuiesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la lucruri) A strica, a uza, a hodorogi. De ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. Trebuiesc strînse șinele și fiarele căruței noastre. Dac-o mai purtăm așa cum este, se hîrbuiește de istov. SADOVEANU, N. P. 96. Zăbovi... ca să meremetisască corabia ca una ce să mai hîrbuisă. DRĂGHiCI, R. 29. ♦ Fig. (Familiar) A bate zdravăn pe cineva; a snopi în bătăi. Vin dacă vrei să te hîrbuiesc ca pe-o droșcă veche. ALECSANDRI, T. 593.

HÎRBUÍT, -Ă, hîrbuiți, -te, adj. Prefăcut în hîrburi; stricat, uzat, hodorogit, dărăpănat. Veranda nepodită și plină de gropi, școala hîrbuită, curtea și totul îți făcea o impresie amară de neîngrijire și părăginire. DAN, U. 134. Avea Stoica o trăsură veche, jerpelită, mare și hîrbuită. HOGAȘ, H. 64. Scoase din fundul unei lăzi hîrbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. EMINESCU, N. 21. [Clavirul] e cam vechi, cam hîrbuit. ALECSANDRI, T. 780. ◊ Fig. În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hîrbuite. REBREANU, R. II 206. Căzu nenorocitul! Atît mai trebuia hîrbuitei lui vieți. VLAHUȚĂ, O. A. I 130.

hârbuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hârbuiésc, imperf. 3 sg. hârbuiá; conj. prez. 3 să hârbuiáscă

hârbuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hârbuiésc imperf. 3 sg. hârbuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hârbuiáscă

HÂRBUÍ vb. v. degrada, deteriora, învechi, strica, uza.

HÂRBUÍT adj. v. degradat, deteriorat, învechit, stricat, uzat.

A HÂRBUÍ ~iésc tranz. A face să se hârbuiască. /hârb + suf. ~ui

A SE HÂRBUÍ mă ~iésc intranz. 1) (despre obiecte casante) A se preface în hârburi; a se sparge. 2) (despre construcții, vehicule etc.) A se învechi șubrezindu-se; a se rablăgi. 3) fig. (despre persoane) A-și pierde vigoarea fizică sau/și intelectuală; a se rablagi; a se ramoli; a se rebegi. /hârb + suf. ~ui

hârbuì v. a sparge, a disloca: carul meu l’ai hârbuit CR. [V. hârb].

hîrbuĭésc v. tr. (d. hîrb). Prefac în hîrburĭ. Stric, hodorogesc, deteriorez. V. refl. Mă deteriorez. Fig. Mă uzez de bătrîneță. – Și hribuĭesc (Mold.).

hîrbui vb. v. DEGRADA. DETERIORA. ÎNVECHI. STRICA. UZA.

hîrbuit adj. v. DEGRADAT. DETERIORAT. ÎNVECHIT. STRICAT. UZAT.