HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormăit. ♦ A sforăi. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondăni. ♦ Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.

HÂRÂÍT1, hârâituri, s. n. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. – V. hârâi.

HÂRÂÍT2, -Ă, hârâiți, -te, adj. 1. (Despre glas, vorbire, sunete) Care hârâie; hârâitor. 2. (Despre mecanisme, obiecte etc.) Stricat, hodorogit, uzat. – V. hârâi.

HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormăit. ♦ A sforăi. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondăni. ♦ Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.

HÂRÂÍT1, hârâituri, s. n. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. – V. hârâi.

HÂRÂÍT2, -Ă, hârâiți, -te, adj. 1. (Despre glas, vorbire, sunete) Care hârâie; hârâitor. 2. (Despre mecanisme, obiecte etc.) Stricat, hodorogit, uzat. – V. hârâi.

HÎRÎÍ, hî́rîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme) A scoate un zgomot dogit, a face hîr (2). Ornicul începu să hîrîie lung-lung, apoi prinse a bate ceasurile cu zgomot de fierării vechi. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Fig. Îmi hîrîie în cap războiul. Îmi uruie ceva în creier, mereu, fără astîmpăr. SAHIA, N. 54. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli. V. horcăi. Glasul îi hîrîi a rău. CAMILAR, N. II 397. Trăgea dintr-o țigară și hîrîia din cînd in cînd din gît. PAS, Z. I 104. Își auzea răsuflarea cum îi hîrîie regulat și prelung ca o rîșniță. VLAHUȚĂ, O. A. 127. 3.. Intranz. (Rar) A sforăi. Hîrîie boieru ca zăvodu... doarme dus. ALECSANDRI, T. I 336. 4. Intranz. (Peiorativ) A vorbi neclar, a mormăi. Care-i acolo? se răsti domnul Ienulescu, repezindu-și spre locul acela piciorul. Cine hîrîie? CAMILAR, N. II 163. Intră popa în casă și începe să hîrîie pe nas. STANCU, D. 32. Spuneți-mi cum s-a întimplat? – Ce să se întîmple? a hîrîit, cu spaima mirării, moș Hau. SADOVEANU, N. F. 113. 5. Intranz. (Despre cîini și lupi) A mîrîi. Cîni mari albi se încleștau în luptă, hîrîind. CAMILAR, T. 113. Bubuie, nu-mpușcă, Hîrîie, nu mușcă (Moara cu motor). SADOVEANU, P. C. 14. 6. Tranz. A întărîta, a zădărî. ♦ Refl. A se certa, a se ciondăni. 7. Refl. (Rar) A se lovi cu zgomot (de ceva). Nu vezi cum te hîrîi de toate pietrele? D. ZAMFIRESCU, la TDRG.

HÎRÎÍT1, hîrîituri, s. n. 1. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. Cu un hîrîit greu, ancora căzu la fund. DUNĂREANU, CH. 199. 2. Mîrîit, mîrîială.

HÎRÎÍT2, -Ă, hirîiți, -te, adj. 1. (Despre glas, vorbire, sunete) Care hîrîie. Ce-i cu voi, mă? zise el... cu un glas hîrîit din plămîni. DUMITRIU, B. F. 26. ◊ (Adverbial) Buzele subțiri, aproape albe, îi tremură ușor... Îngînă hîrîit. SAHIA, N. 117. 2. Stricat, hodorogit. Hîrîită, noduroasă stă în colb rîșnița veche. EMINESCU, O. I 84.

hârâí (a ~) vb., ind. prez. 3 hấrâie, imperf. 3 sg. hârâiá; conj. prez. 3 să hấrâie

hârâít s. n., pl. hârâíturi

hârâí vb., ind. și conj. prez. 3 hârâie, imperf. 3 sg. hârâiá

hârâít s. n., pl. hârâíturi

HÂRÂÍ vb. a hârcâi, a horcăi.

HÂRÂÍT adj. v. răgușit.

A HÂRÂÍ pers. 3 hârâie 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete guturale aspre, manifestând iritare; a mârâi. 2) fam. peior. A vorbi răgușit, cu voce dogită. 3) (despre mecanisme defectate) A produce sunete neplăcute. 2. tranz. fam. (persoane) A sâcâi în mod intenționat (pentru a întărâta); a zădărî. /hâr + suf. ~âi

A SE HÂRÂÍ mă hârâi intranz. fam. A se certa ușor (unul cu altul) pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /hâr + suf. ~âi

hârăì v. 1. a da un sunet surd sau înfundat (ceasornicul înainte de a bate, râșnița la măcinat): hârâită stă în pod râșnița veche EM.; 2. a lătra rânjind (de câini). [Onomatopee].

hî́rîĭ, a -í v. intr. (imit. înrudit cu lat. hirrire, ung. herregní și turc. hyrlamak, a hîrîi). Se zice despre cînĭ cînd se bat fără să latre. Se zice despre gîtlej cînd eștĭ răcit; îmĭ hîrîĭe tusea în pept. Se zice despre o mașină stricată: nu știŭ de are rîșnița asta, că tot hîrîĭe. V. refl. Mă zgîriĭ: masa, chitara s’a hîrîit. Fig. Fam. Mă cert: nu vă maĭ hîrîițĭ atîta! V. huruĭ.

hîrîít, -ă adj. Care hîrîĭe, stricat, vorbind de mașinĭ: o rîșniță hîrîită.

HÎRÎI vb. a hîrcîi, a horcăi.

HÎRÎIT adj. hîrîitor, răgușit, (reg.) siteav, (fig.) dogit, hodorogit, spart. (Cu glas ~.)

hârâí, hârâiesc, vb. – 1. (refl.) A se certa. 2. (tranz.) A întărâta pe cineva. – Din hâr „scrâșnet, mârâit” + suf. - âi (DEX, MDA).

hârâí, hârâiesc, vb. intranz. – A ațâța, a întărâta. – Din hâr „cuvânt care imită mârâitul câinelui” (onomatopee).