hâlbe definitie

6 definiții pentru hâlbe

HÂLBE s. pl. v. lături, spălătură, zoaie.
hîlbe s. f. pl. – (Trans., Bucov.) Lături, zoaie. Origine expresivă, ca în rădăcina bîlb-. – Der. hîlbări, vb. (a se bălăci); hîlboană, s. f. (vîrtej), cf. bulboană; var. hîlboacă, cf. bolboacă și slov. chlboky, din sl. glǫbŭkŭ „profund”, de unde provin și toponimele Glîmbocata, Hliboca, Hîlboca, etc.; hîlbărie, s. f. (poțiune, leac), cuvînt rar, folosit de Rebreanu.
hî́lbe f.pl. și hî́lburĭ n. pl. (cp. cu bolbotină, ca hoștină-boștină, hîltîcîĭ-bîltîcîĭ ș. a.). Nord. Lătúrĭ, zoĭ: Spală-țĭ, mamă, blidele Și dă mîndreĭ hîlbele (Șez. 31, 106). – În Trans. și hîlbăríĭ: Să-șĭ otrăvească trupu cu hîlbăriile lor drăceștĭ (adică cu „rachiu Jidanilor”. Rebr. 1, 30).
hîlbe s. pl. v. LĂTURI. SPĂLĂTURĂ. ZOAIE.
hấlbe, s.f., pl. – (reg.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (= lătúri), se dau la animale: „Cu hâlbele de pă masă” (Papahagi, 1925: 207). (Trans., Maram., Bucov.). – Et. nec. (MDA); creație expresivă, cf. rad. bâlb- (DER).
hấlbe, s.f., pl. – (la pl.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (lătúri), se dau la animale: „Cu hâlbele de pă masă” (Papahagi 1925: 207). Termenul circulă în Transilvania și Bucovina. – Et. nec. (MDA).

hâlbe dex

Intrare: hâlbe
hâlbe