GURLUÍ, pers. 3 gúrluie, vb. IV. Intranz. (Despre unele păsări, mai ales despre porumbei și turturele) A scoate sunete caracteristice speciei. – Formație onomatopeică.

GURLUÍT s. n. Faptul de a gurlui; sunete caracteristice scoase de unele păsări, mai ales de porumbei și de turturele. – V. gurlui.

GURLUÍ, pers. 3 gúrluie, vb. IV. Intranz. (Despre unele păsări, mai ales despre porumbei și turturele) A scoate sunete caracteristice speciei. – Formație onomatopeică.

GURLUÍT s. n. Faptul de a gurlui; sunete caracteristice scoase de unele păsări, mai ales de porumbei și de turturele. – V. gurlui.

gurluí (a ~) vb., ind. prez. 3 gúrluie, imperf. 3 sg. gurluiá; conj. prez. 3 să gúrluie

gurluít s. n.

gurluí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. gúrluie, imperf. 3 sg. gurluiá

gurluít s. n.

GURLUÍ vb. a grunguni, (reg.) a gongoni, a turui. (Porumbeii ~.)

A GURLUÍ pers. 3 gúrluie intranz. (despre porumbei și despre turturele) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a face „gur-gur”; a ugui; a gânguri. /Onomat.

GURLUÍT n. 1) v. A GURLUI. 2) Sunet caracteristic produs de porumbei și turturele. /v. a gurlui

gurlúi, gurlúie, s.n. (reg.) gurguiul ulciorului.

gurluiu n. Mold. gurguiul urciorului. [Tras din gură, cu un sufix analogic (cf. burluiu].

gurlúĭ n., pl. ĭe (V. burluĭ). Burluĭ, burlan.

GURLUI vb. a grunguni, (reg.) a gongoni, a turui. (Porumbeii ~.)