GURÍȚĂ, gurițe, s. f. Diminutiv al lui gură. ♦ Sărut. – Gură + suf. -iță.

GURÍȚĂ, gurițe, s. f. Diminutiv al lui gură. ♦ Sărut. – Gură + suf. -iță.

GURÍȚĂ, gurițe, s. f. 1. Diminutiv al lui gură. Gurița ta-i rubin, iubito, Cum alta nu mai e pe lume. IOSIF, T. 151. Gurița ei gîndeai că-i cerașă pocnită în două. RETEGANUL, P. IV 3. Cum dete de copil, se puse lîngă dînsul, începu să-l lingă și să-și apropie ugerul de gurița copilașului. ISPIRESCU, L. 135. Haide dar, șopti ea... lipindu-și gurița de buzele lui. EMINESCU, N. 64. Dorul meu în a ta cale... Te dizmiardă nencetat, Și pe dulcea ta guriță... Fură-un dulce sărutat. ALECSANDRI, P. I. 144. 2. Sărut, sărutare. Te las, însă cu condiție să-mi dai o guriță. ALECSANDRI, T. I 39. Mîndră, mîndruleana mea, Roagă-te de maică-ta Să te sloboază seara, Batăr pînă la portiță... Să dai badiului guriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367.

guríță s. f., g.-d. art. guríței; pl. guríțe

guríță s. f., g.-d. art. guríței; pl. guríțe

GURÍȚĂ s. v. piscoaie, vrană.

GURÍȚĂ ~e f. (diminutiv de la gură) Gest constând în atingerea cu buzele în semn de afecțiune; sărut. /gură + suf. ~iță

guriță f. 1. gură mică; 2. fam. sărutare; 3. piscoiul morii de vânt.

guríță f., pl. e. Fam. Gură mică. Sărutare, bot (ca lat. ósculum, sărutare, d. os, gură).

guriță s. v. PISCOAIE. VRANĂ.

guriță s. f. sg. (dim. apelativ) tip simpatic; șmecher.