Dicționare ale limbii române

11 definiții pentru guriță

GURÍȚĂ, gurițe, s. f. Diminutiv al lui gură. ♦ Sărut. – Gură + suf. -iță.
GURÍȚĂ, gurițe, s. f. Diminutiv al lui gură. ♦ Sărut. – Gură + suf. -iță.
GURÍȚĂ, gurițe, s. f. 1. Diminutiv al lui gură. Gurița ta-i rubin, iubito, Cum alta nu mai e pe lume. IOSIF, T. 151. Gurița ei gîndeai că-i cerașă pocnită în două. RETEGANUL, P. IV 3. Cum dete de copil, se puse lîngă dînsul, începu să-l lingă și să-și apropie ugerul de gurița copilașului. ISPIRESCU, L. 135. Haide dar, șopti ea... lipindu-și gurița de buzele lui. EMINESCU, N. 64. Dorul meu în a ta cale... Te dizmiardă nencetat, Și pe dulcea ta guriță... Fură-un dulce sărutat. ALECSANDRI, P. I. 144. 2. Sărut, sărutare. Te las, însă cu condiție să-mi dai o guriță. ALECSANDRI, T. I 39. Mîndră, mîndruleana mea, Roagă-te de maică-ta Să te sloboază seara, Batăr pînă la portiță... Să dai badiului guriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367.
guríță s. f., g.-d. art. guríței; pl. guríțe
guríță s. f., g.-d. art. guríței; pl. guríțe
GURÍȚĂ s. v. piscoaie, vrană.
GURÍȚĂ ~e f. (diminutiv de la gură) Gest constând în atingerea cu buzele în semn de afecțiune; sărut. /gură + suf. ~iță
guriță f. 1. gură mică; 2. fam. sărutare; 3. piscoiul morii de vânt.
guríță f., pl. e. Fam. Gură mică. Sărutare, bot (ca lat. ósculum, sărutare, d. os, gură).
guriță s. v. PISCOAIE. VRANĂ.
guriță s. f. sg. (dim. apelativ) tip simpatic; șmecher.

guriță definitie

guriță dex

Intrare: guriță
guriță substantiv feminin