GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate sunete caracteristice speciei; a covița. [Pr.: gu-i-] – Din guiț.

GUIȚÁRE, guițări, s. f. Acțiunea de a guița și rezultatul ei. [Pr.: gu-i-] – V. guița.

GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate strigăte caracteristice speciei; a covița. [Pr.: gu-i-] – Din guiț.

GUIȚÁRE, guițări, s. f. Acțiunea de a guița și rezultatul ei. [Pr.: gu-i-] – V. guița.

GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci și mistreți, mai ales despre purcei) A scoate sunete subțiri și ascuțite (de foame, de durere etc.). Porcii trîndavi se iuțiră, pornind-o anapoda, guițînd să crezi că li s-au pus cuțitul la beregată. DELAVRANCEA, S.198. Îl apucă numaidecit de bot, ca să nu guițe. ISPIRESCU, L. 129. – Pronunțat: gu-i-.

guițá (a ~) (gu-i-) vb., ind. prez. 3 guíță

guițáre (gu-i-) s. f., g.-d. art. guițắrii; pl. guițắri

guițá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. guíță

guițáre s. f., g.-d. art. guițării; pl. guițări

GUIȚÁ vb. v. grohăi.

GUIȚÁRE s. v. guițat.

A GUIȚÁ pers. 3 guíță intranz. (despre porci) A scoate sunete repetate, prelungi și ascuțite, caracteristice speciei; a face „guiț-guiț”. /Din guiț

guițà v. a striga cu glasul ascuțit și subțire (vorbind de purcei). [Onomatopee].

1) guíț, a -á v. intr. (d. guiț 2 și bg. gucam, guiț). Vest. Covițăĭesc (și la Sadov.: niște purceĭ guițaŭ. VR. 3, 1911, 339). V. grohăĭ.

GUIȚA vb. a grohăi, (reg.) a grohoti, a gurui, (Ban. și Olt.) a coicăi, (Mold. și Bucov.) a covița, a covițăi. (Porcul ~.)

guița, guiț v. i. 1. a denunța, a informa, a pârî. 2. a protesta în mod zgomotos.