gruie definitie

31 definiții pentru gruie

GRUI, gruiuri, s. n. (Reg.) 1. Pisc sau coastă de deal. 2. Deal mic; colină1, delușor, movilă. [Pl. și: gruie] – Et. nec.
GRÚIE, gruie, s. f. 1. Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2. Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. – Din fr. grue.
GRUI, gruiuri, s. n. (Reg.) 1. Pisc sau coastă de deal. 2. Deal mic; colină1, delușor, movilă. [Pl. și: gruie] – Et. nec.
GRÚIE, gruie, s. f. 1. Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2. Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. – Din fr. grue.
GRUI, gruiuri, s. n. (Regional) Pisc sau coastă de deal; deal (mic), colină, movilă. V. dîlmă. Păsăruică de pe grui, Om străin ca mine nu-i, Numa puiu cucului în mijlocu codrului. ȘEZ. XXII 73.
GRÚIE1, grui și gruie, s. f. (Franțuzism) Macara. Departe, pe cheiuri, gigantice clădiri, coșuri înalte, silozuri, antrepozite, gruie și elevatoare... apăreau confuz prin ceață. BART, S. M. 95. ◊ Gruie de ancoră = macara care servește la ridicarea ancorei pe puntea vasului. Gruie pentru bărci = macara care servește la ridicarea și la scoborîrea bărcilor unui vas.
GRÚIE2, gruie, s. f. (Rar) Cocor. Pleacă departe compania a treia, Pleacă și gruiele sub naltul cerului. BENIUC, V. 76.
GRÚIE, gruie, s. f. (Reg.) Cocor. – Lat. grus, gruis.
grui (deal) (reg.) s. n., art. grúiul; pl. grúiuri/grúie
grúie (cocor) s. f., art. grúia, g.-d. art. grúiei; pl. grúie
grui s. n., art. grúiul; pl. grúiuri/grúie
grúie (macara, cocor) s. f. (sil. -ie), art. grúia, g.-d. art. grúiei; pl. grúie
GRUI s. v. colină, delușor, furcă, măgură, movilă, pisc.
GRÚIE s. (MAR.) macara, muflă.
GRÚIE s. v. cocor.
GRUI s.n. v. gruie.
GRÚIE s.f. (Mar.) Macara întrebuințată la încărcarea și descărcarea vapoarelor. [Pl. invar., var. grui s.n. / < fr., it. grue].
GRÚIE s. f. 1. macara la încărcarea și descărcarea navelor. 2. (cinem.) suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. (< fr. grue)
grúi (grui), s. n.1. 1. Movilă, colină, delușor. – 2. Dulap de loitră la căruță. – Var. (rar) gruńu. Mr. gruńu „bărbie”. Lat. grunnium „rît de porc”, cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din lat. grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu bot și rît. În privința fonetismului, var. (atestată în Revista critică, III, 156), și mr., ca și împrumuturile din sl., indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi, Notițe, 25, din lat. grumus „movilă”, trecut la *grumeus. Pascu, I, 109 și Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *goroneum, reprezentant al unei rădăcini gor-, ca în sl. gora „pădure”. Spitzer, Archiv., CXXXIV, 134, propune un lat. *(c)oronium, de la corona; J. Brüch, Archiv., CXXXXV, 416, lat. *grunium, și Joh. Hubschmidt, Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care ar fi dat fr. groin. Cf. și Bărbulescu, Archiva, XLV, 291-3. Der. gruieț, s. n. (colină); gruios, adj. (povîrnit). Din rom. provine rut. gruny, chruny (Miklosich, Wander., 16), ceh. gruň (Meyer, Alb. St., IV, 96).
GRUI ~ie n. 1) Ridicătură de pământ naturală de formă conică, mai mică decât un deal, întâlnită în regiunile de șes sau de podiș; movilă. 2) Porțiune de teren cu suprafața înclinată; coastă de deal; costișă; pantă; povârniș. [Pl. și gruiuri] /<lat. grunnium.
GRÚIE ~ f. rar 1) Dispozitiv construit pe principiul scripeților, folosit pentru ridicarea și deplasarea (pe distanțe scurte) a obiectelor grele; macara. 2) Dispozitiv, la bordul unor nave, pentru ridicat greutăți mari (de până la câteva tone). /<fr. grue
grui2, grúiuri, s.n. (reg.) 1. pisc, deal, colină, dâmb. 2. piscul carului; botul saniei. 3. cârlig în chei, de care se leagă bărcile.
gruiu n. 1. Tr. movilă: da ardă-l focul de gruiu, n’am picioare să mă suiu POP.; 2. piscul carului. [Macedo-rom. gruniu, etimologie necunoscută].
2) *gruĭ n., pl. urĭ saŭ e (fr. grue, „cocor” și „elevator”. V. craĭnic 2). Dun. Mar. Elevator.
1) gruĭ n., pl. urĭ (cp. cu lat. grŭnnium, rît, d. grunnire, a grohăi; mrom. gruñĭ, bărbie. D. rom. vine ceh. rut. grunĭ, hîlm. Cp. REW. 3894). Vest și nord. Pisc, hîlm, dîmb (BSG. 1928, 404; GrS. 1937, 187): Păsărică de pe gruĭ Om străin ca mine nu-ĭ (Șez. 34, 73). Piscu caruluĭ, botu săniiĭ. Dun. Mar. Mare cîrlig fixat în cheŭ de care se țin legate bărcile și șalupele. V. gurguĭ, alca.
grui s. v. COLINĂ. DELUȘOR. FURCĂ. MĂGURĂ. MOVILĂ. PISC.
GRUIE s. (MAR.) macara, muflă.
gruie s. v. COCOR.
grúi1, gruiuri, (gruiman), s.n. – Pisc de deal; colină, movilă: „Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria, 2001: 99). ♦ (top.) Gruimane, fânațe în Lăpușu Românesc (Vișovan, 2008); La gruimane, deal în Groșii Țibleșului, Inău (Vișovan, 2008); Grui, deal în Lăpușu Românesc. ♦ (onom.) Gruia, Gruianu, Gruieț, nume de familie (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007): „Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria, 2001: 104). – Lat. grunnium „rât de porc” (Candrea, cf. DER; Scriban, Nodex); din lat. grunnire „a grohăi” (Scriban, DER); cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză, de la rad. *guer „munte” (Russu, 1981); din tracicul *goroneum, din rădăcina *gor-, ca și sl. gora „pădure” (Pascu, cf. DER); et. nec. (DEX); et. nes., cf. lat. grunnium (MDA). Cuv. rom. > magh. guruj (Bakos, 1982), ucr. gruny, chruny (Miklosich, cf. DER), ceh. grun (Meyer, cf. DER).
grúi, gruiuri, s.n. – 1. Pisc de deal; colină, movilă: „Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria 2001: 99). Grui, deal în Lăpușu Românesc. 2. (s.f.) Cocor; gruhă, gruhoi (ALR 1961: 696). Grui, Gruia, n. pr.: „Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria 2001: 104). – Cuvânt autohton, de la rad. *guer „munte” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (guruj) (Bakos 1982).
GRUI-E subst. „cocor” și „colină”. 1. Grui-Sînger personaj de baladă; Gruiu, șase sate, probabil fără raport cu antroponimul, numite după aspectul terenului. 2. Gruia, olt. (Sd XXII; 17 B II 167); – munt. (Cîmp; Puc); ar. (Cara 102); cf. și srb.-blg. Гpyj-a, -jo < blg. Гpyдa (Weig); Gruia lui Novac și Gruian, eroi de baladă (G Dem 614 etc.). 3. Gruiță (Ard II 106); – Ioan (Met 95). 4. Gruan (Mar).

gruie dex

Intrare: gruie (macara)
gruie 1 pl. -e substantiv feminin
  • silabisire: gru-ie
gruie 2 pl. -i substantiv feminin
  • silabisire: gru-ie
grui 2 pl. -uri substantiv neutru
grui 3 pl. -e substantiv neutru
Intrare: grui (deal)
grui 4 pl. -i substantiv neutru
grui 3 pl. -e substantiv neutru
grui 2 pl. -uri substantiv neutru
Intrare: gruie (cocor)
gruie 1 pl. -e substantiv feminin
  • silabisire: gru-ie
Intrare: Gruie
Gruie