groș m. (pol. grosz, ceh. groš, rus. groš [doŭă capeĭcĭ], d. mgerm. gros, grosse, ngerm. grosch, grosche, groschen, d. it. grosso, care vine d. lat. nummi grossi, banĭ groșĭ [care s’aŭ bătut întîĭa oară la Tours la 1241], deosebițĭ de baniĭ supțirĭ de pînă atuncĭ. D. germ. vine ung. garas, bg. sîrb. groš, turc. gruš, guruš. D. it. vine ngr. gróso și grósi). Vechĭ. O monetă de argint (în vechea Turcie piastru, la noĭ leŭ) care era considerată ca unitatea monetară de argint. Valora în Austria 3 crăițarĭ, în Mold. (pe la 1700) 2 polturacĭ saŭ 8 banĭ (Ĭorga, Negoț. 222), ĭar în Polonia (sec. 17-18) un groș însemna „doŭă capeĭcĭ”. Suma de doĭ groșĭ (că monetă bătută nu era) se numea scot, de șase scoțĭ fertun, ĭar de patru fertunĭ grivnă. Groș pe groș, banĭ mulțĭ; (de aicĭ, din neînțelegerea acesteĭ locuțiunĭ), a înșira moș pe groș (saŭ moșĭ pe groșĭ), a povesti verzĭ și uscate (ca bg. prĭez kup za groš): spune odată lămurit și nu înșira moșĭ pe groșĭ! – Și groșă, pl. e: groșe lipoveneștĭ (P. P.). V. aspru 1.