GRIMEÁ, grimele, s. f. (Reg.) Basma cu care femeile (de la țară) își acoperă capul. – Din tc. derme.

GRIMEÁ, grimele, s. f. (Reg.) Basma cu care femeile (de la țară) își acoperă capul. – Din tc. derme.

GRIMEÁ, grimele, s. f. (Mold.) Basma. În poiană intră o femeie voinică, rumănă, desculță, îmbrăcată cu cituri trandafirii, legată la cap cu grimea albă. SADOVEANU, O. V 65. Stăpîna de casă, în haină albă de dimineață și cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă și cu țurțuri mici de mărgele roșii pe margine, trebăluia nu știu ce prin ceardacul larg din față. HOGAȘ, M. N. 14.

grimeá (reg.) s. f., art. grimeáua, g.-d. art. grimélei; pl. griméle, art. grimélele

grimeá s. f., art. grimeáua, g.-d. art. grimélei; pl. griméle

dermeá și dirmeá (sud), grimeá (est), digrimeá (Mold. sud) și durmeá (est) f., pl. ele și dermíe (est) f. (turc. dürmé și davürmé, îndoitură, învălitoare, vălătuc, sul, d. devirmek și dürmek, a’ndoi, a’nfășura). Tulpan, pînză albă (rar colorată) triangulară (est) orĭ îndoită în doŭă (sud), și decĭ tot triangulară, cu care se’mbrobodesc femeile: de pe frunte îi zburase grimeaŭa. (CL. 1910, 5, 315), o zdreanță de dirmea (VR 1916, 1-3, 163). – Pe la 1792 (deirmea), sul de pînză, colcovan. – V. casîncă.

grimeá, V. dermea.