gregorian definitie

12 definiții pentru gregorian

GREGORIÁN, -Ă gregorieni, -e, adj. (În sintagmele) Calendar gregorian = calendar întocmit la sfârșitul sec. XVI din ordinul papei Grigore al XIII-lea și adoptat în prezent de toate țările Europei. Cânt gregorian = cânt liturgic în Biserica romano-catolică codificat de papa Grigore I cel Mare. [Pr.: -ri-an] – Din fr. grégorien.
GREGORIÁN, gregoriene, adj. n. (În sintagmele) Calendar gregorian = calendar întocmit la sfârșitul sec. XVI din ordinul papei Grigore al XIII-lea și adoptat în prezent de toate țările Europei. Cânt gregorian = cânt liturgic folosit în Biserica romano-catolică.[1] [Pr.: -ri-an] – Din fr. grégorien.
GREGORIÁN,-Ă, gregorieni,-e, adj. (Mai ales în expr.) Calendar gregorian = calendar făcut în 1582 din ordinul papii Grigore al XIII-lea și adoptat cu timpul de toate popoarele din Europa (în secolul nostru este cu 13 zile înaintea calendarului iulian). V. calendar.
gregorián (-ri-an) adj. m.; f. gregoriánă, pl. gregoriéne (-ri-e)
gregorián adj. n. (sil. -ri-an), f. gregoriánă; pl. n. și f. gregoriéne (sil. -ri-e-)
GREGORIÁN adj.n. Cânt gregorian = cânt liturgic al bisericii romano-catolice, reglementat în sec. VII de papa Grigore I; calendar gregorian = calendar întocmit în 1582 din ordinul papei Grigore al XIII-lea. [Pron. -ri-an. / < fr. grégorien].
GREGORIÁN adj. 1. (despre modificări liturgice) introdus de papa Grigore I, în sec. VII. ♦ cânt ~ = cânt liturgic al bisericii romano-catolice, codificat de către papa Grigore I; rit ~ = schimbări introduse în liturghie de papa Grigore I. 2. calendar ~ = calendar întocmit în 1582 din ordinul papei Grigore al XIII-lea. (< fr. grégorien)
GREGORIÁN adj.: Calendar ~ calendar stabilit din îndemnul papei Grigorie al XIII-lea în 1582, folosit și în prezent. /<fr. grégorien
gregorian a. 1. se zice de cântarea bisericească ordonată de papa Gregorie I și de calendarul reformat de Gregorie XIII; 2. Institut gregorian, numele orfelinatului fundat la Iași de Gr. Ghica (1856).
*gregorián, -ă adj. (lat. gregorianus, d. Gregorius, Grigore). Se zice despre cîntarea bisericească catolică ordonată de papa Grigore I și despre calendaru reformat de Grigore III, care e al catolicilor și protestanților, spre deosebire cel ĭulian, care e al ortodocșilor (Româniĭ aŭ admis stilu calendaruluĭ gregorian în 1919). Se zice și despre un institut de orfanĭ fundat la Ĭași de Grigore Ghica la 1856. – Și grigorian (după Grigore).
gregoriană, muzică ~ Termenul definește întregul repertoriu al cântului oficial al bisericii latine, când a început să se organizeze și cristalizeze începând cu sec. 6-7, dezvoltându-se și îmbogățindu-se până în sec. 11; s-a păstrat cu unele neînsemnate și sporadice transformări, până în practica de cult actuală. G. a influențat și a fost la rândul ei influențată de dezvoltarea muzicii culte vest-europene. Denumirea provine de la numele Papei Grigore I, zis „cel Mare” (m. 604), care, în timpul pontificatului său, cunoscând neajunsurile organizării muzicii în bis., a procedat, conform tradiției, la reorganizarea și unificarea cântărilor bis. (dispersate în mai multe dialecte, în funcție de unele condiții regionale: cânt ambrosian sau milanez, galican, mozarb) obligatorii în oficierea zilnică a cultului pe parcursul întregului an. Este știut că modelul reformei g. l-a constituit muzica bizantină*, Gradualul (2) și antifonarul*, stabilite în sec. 6-7, s-au îmbogățit pe parcursul timpului cu noi cântece, care aparțineau unor noi sărbători religioase apărute ulterior [ex. secvențele (I, 1)]. Cântările cara apar și azi în slujba bis. lat. (proprium missae, slujba morților – v. recviem (1), ordinarium missae – v. misă, imnurile vecerniilor* etc.) aparțin fondului vechi al g. Alleluia* are o origine mai recentă (sec. 11), celelalte fiind adaptări moderne. Caracteristicile g. au fost teoretizate de Guido d’Arezzo. Cunoaștem astfel că g. folosește toate modurile (I, 3) ce se pot forma pe fiecare din treptele gamei (do, re, mi, fa, sol, la), fără alterații*. Aceste moduri erau clasificate în 8 specii principale, 4 autentice și 4 plagale, diferențiindu-se prin relația care există între nota care poate fi asimilată cu tonica (finalis*) și aceea care se numește tenor (4), repercussa* și poate fi asimilată cu dominanta*. Autenticele au tenor-ul la cvintă*. Aceste moduri sunt: protus (autentic și plagal), tritus (autentic și plagal) și tetrardus (autentic și plagal). În ritmica* g., Guido d’Arezzo distinge 3 categorii: 1. cântări prozaice în ritm liber; 2. cântări metrice, măsurate sau aproape măsurate. 3. cântări asemănătoare poemelor lirice, în care sunt amestecate diferite ritmuri. La început, cântul a fost monodic* (la unison*, bazat pe melodiile stabilite: cantus*), apoi s-a cântat pe două, trei sau mai multe voci (2), prima formă polifonică* la două voci fiind organum*. Cantus-ul g., care nu putea fi modificat, devine c. firmus* și i se alătură o voce, care o urmează în octave*, cvinte sau cvarte paralele. Organizarea pe 3 voci se numea triplum*, iar pe patru voci, quadruplum*. Perioada de strălucire a g. se desfășoară între sec. 7 și 11, după care dezvoltarea polif. favorizează introducerea tot mai abundentă a imnurilor (1), jubilațiilor, secvențelor (I, 1), tropilor (3) etc., ducând la apariția unor genuri polif. noi, mai ample (cum sunt misa, motetul*), care au revitalizat multe din cântările bis. Pentru a stăvili aceste influențe și a păstra unitatea g., Conciliul de la Trento (sec. 16) impune o nouă reformă, excluzând tropii și cea mai mare parte a secvențelor din muzica de cult. În afara faptului că reprezintă repertoriul oficial al bis. lat., g., în forma sa stabilită de cantus firmus, a constituit o bază și un punct de plecare în studiul polif. și armoniei (III, 1), ba chiar, adeseori, compozitori renumiți (H. Berlioz, S. Rahmaninov, P. Hindemith etc.; v. Dies irae) l-au folosit în lucrările lor. Tendințele de purificare a cântului g., mai ales în privința „armonizării” sale (denaturate printr-o tratare tonală), se manifestă la sfârșitul sec. 19, începând cu școala lui Niedermeyer.
GREGORIANA, universitate iezuită din Roma (Pontificia Università Gregoriana), fondată în 1551 de Ignatio de Loyola, sub denumirea de Collegium Romanum. Din 1920, publică revista „Gregorianum”.

gregorian dex

Intrare: gregorian
gregorian adjectiv neutru