GREȘÍ, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A comite o greșeală; p. ext. a se înșela. ♦ Intranz. și tranz. A nu nimeri ținta, obiectivul ochit; a da greș. 2. Tranz. A executa ceva greșit, rău. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ◊ Expr. A greși drumul (sau calea) = a (se) rătăci; p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduită. 3. Intranz. A se face vinovat de ceva față de cineva, a face cuiva un rău, un neajuns; p. ext. a păcătui. – Din sl. grĕšiti.

GREȘÍ, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A comite o greșeală; p. ext. a se înșela. ♦ Intranz. și tranz. A nu nimeri ținta, obiectivul ochit; a da greș. 2. Tranz. A executa ceva greșit, rău. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ◊ Expr. A greși drumul (sau calea) = a (se) rătăci; p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduită. 3. Intranz. A se face vinovat de ceva față de cineva, a face cuiva un rău, un neajuns; p. ext. a păcătui. – Din sl. grĕšiti.

GREȘÍ, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A face o greșeală, a comite o eroare; p. ext. a se înșela (din nepricepere sau fără voie). Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. ISPIRESCU, L. 21. Văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare. CREANGĂ, P. 134. Cine-ntreabă nu greșește. ♦ A nu nimeri ținta, a da greș. Potira-l urmărea, Potiră arnăuțească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da, să nu greșească! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Tranz. A greșit ținta. ♦ Refl. (Popular) A face ce n-ar fi vrut să facă (din nebăgare de seamă, cedînd unei impulsii momentane). Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfeclă cînd vine înaintea lor, și cum este de curățel. ISPIRESCU, L. 234. S-o fiarbă tare cu luare-aminte ca nu cumva să deie-n foc sau să se greșească ca să guste să vadă cum îi borșul. SBIERA, P. 119. 2. Tranz. A face rău, a executa greșit (ceva), a nu izbuti să facă bine (ceva). A greșit socotelile. Croitorul mi-a greșit haina. ▭ Ioana le recita fără să greșească nici o vorbă. La TDRG. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca. A greși adresa. ▭ A greșit răvașile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz. NEGRUZZI, S. I 24. ♦ (Complementul este «drumul», «calea») A rătăci drumul, a apuca alt drum decît cel bun. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. ODOBESCU, S. III 60. Iovan Iorgovan... Nainte mergea, De Cerna-și uita, Drumul că greșea Și se rătăcea. TEODORESCU, P. P. 418. 3. Tranz. A se face vinovat cu ceva față de cineva, a face cuiva un rău. Vai de mine... Dar ce v-am greșit eu, oameni buni? ALECSANDRI, T. I 400. Spune-mi ce ți-am greșit eu, De mă muncești așa rău? CONACHI, P. 205. Mă urăști fără vină, Că nimic nu ți-am greșit. HODOȘ, P. P. 97. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Dacă greșesc cu ceva și am făcut rău, pe mine pedepsește-mă. DUMITRIU, N. 121. Aș vrea... să-i întreb ce au cu mine, cu ce le-am greșit? La TDRG. ♦ (În vorbirea celor credincioși; întrebuințat absolut sau determinat prin «înaintea lui dumnezeu») A păcătui. Nu știu ce să mai zic și despre dumnezeu, ca să nu greșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor. CREANGĂ, P. 317. Nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui dumnezeu. id. ib. 234.

greșí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșésc, imperf. 3 sg. greșeá; conj. prez. 3 să greșeáscă

greșí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. greșésc, imperf. 3 sg. greșeá; conj. prez. 3 sg. și pl. greșeáscă

GREȘÍ vb. 1. v. păcătui. 2. v. înșela. 3. v. rătăci. 4. v. confunda.

greșí (greșésc, greșít), vb. – 1. A păcătui. – 2. A face rău, a face o faptă rea, a vătăma. – 3. Despre femei, a cădea în păcat. – 4. A se înșela, a greși. – Var. (înv.) agreși. Mr. agîrșescu, megl. grișos. Sl. grĕšiti (Miklosich, Lexicon, 147; Cihac, II, 128; DAR), cf. bg. grešŭ, sb. grešiti, rus. grešiti. – Der. greș, s. n. (greșeală; păcat; înșelare, abatere; brazdă greșită; aguridă), din sb. greš (Bogrea, Dacor., IV, 822; din sl. grĕchŭ „păcat”, după Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 147 și Cihac, II, 128; postverbal de la greși, după întrebuințare reprezintă un cuvînt diferit, provenind din lat. *agretius); greșeală, s. f. (faptă care constituie o abatere de la adevăr; păcat; înșelare; defect), cu suf. -eală; greșitor, s. m. (înv., delicvent); negreșit, adv. (cu siguranță, fără îndoială); preagreși, vb. (înv., a păcătui), pe baza sl. prĕgrĕšiti.

A GREȘÍ ~ésc 1. intranz. 1) A face o greșeală; a încălca anumite norme, principii. 2) A comite un păcat; a păcătui. 2. tranz. 1) A face să conțină o greșeală (sau mai multe). ~ problema. 2) (adrese, drumuri etc.) A lua drept altul. /<sl. grĕšiti

greșì v. 1. a nu nemeri: a greșit adresa; 2. a păcătui: nu mai greșiți! 3. a se înșela (în vorbă sau în calcul). [Slav. GRĬEȘITI, a rătăci; a păcătui].

greșésc v. tr. (vsl. grĕšiti, d. grĕhŭ, păcat, crimă; sîrb. grešiti, bg. grĕšy, rus. grĕšitĭ). Păcătuĭesc, calc o lege, o regulă: a greși contra religiuniĭ, contra legiĭ civile, contra regulelor arteĭ, contra bunuluĭ simț. Mă înșel în calcul, în mers, în vorbă: a greși un calcul, un drum, o frază, o mișcare.

GREȘI vb. 1. a păcătui, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.) 2. a se înșela. (A ~ în privința lui.) 3. a rătăci, (înv.) a sminti. (A ~ drumul.) 4. a confunda, a încurca. (A ~ ușile.)

ERRARE HUMANUM EST (lat.) a greși e omenește – Proverb latin pus în circulație de Cicero, în „Philippica”, 12, 2 sub forma: „Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare” („Orice om poate greși, numai prostul stăruie în greșeală”).