GRĂÚNTE, grăunți, s. m. 1. Sămânța unor plante, mai ales a cerealelor; bob¹, boabă. ◊ Expr. Cât un grăunte de muștar = foarte mic. 2. Mic obiect asemănător cu un grăunte (1), izolat dintr-o masă de obiecte asemănătoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Grăunte de sare. 3. Cristal metalic de formă neregulată care rezultă dintr-un cristal elementar în urma solidificării sau a tratamentelor termice. [Var.: grăúnț s. n., grăúnță s. f.] – Refăcut din pl. grăunți (< lat. *granuceum).

GRĂÚNȚ s. n. v. grăunte.

GRĂÚNȚĂ s. f. v. grăunte.

GRĂÚNTE, grăunți, s. m. 1. Sămânța unor plante, mai ales a cerealelor; bob¹, boabă. ◊ Expr. Cât un grăunte de muștar = foarte mic. 2. Mic obiect asemănător cu un grăunte (1), izolat dintr-o masă de obiecte asemănătoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Grăunte de sare. 3. Cristal metalic de formă neregulată care rezultă dintr-un cristal elementar în urma solidificării sau a tratamentelor termice. [Var.: grăúnț s. n., grăúnță s. f.] – Refăcut din pl. grăunți (< lat. *granuceum).

GRĂÚNȚ s. n. V. grăunte.

GRĂÚNȚĂ s. f. V. grăunte.

GRĂÚNTE, grăunți, s. m. (Rar la pl.) 1. Fructul, în formă de bob, al unor cereale (p. ext.) și al altor plante. Un grăunte de grîu. Un grăunte de mac. ▭ Din zori în zori și turci și noi Zvîrleam în aer plumbii Cum zvîrli grăunți de popușoi Ca să hrănești porumbii. ALECSANDRI, P. III 440. Furnica-n timpul verii asudă ostenind, Și cîte un grăunte adună-n moșinoi. NEGRUZZI, S. II 247. ◊ Expr. Cît un grăunte de muștar = mic de tot. 2. Bob, fir. Un grăunte de nisip. ▭ Grăunții de grindină îl plesneau vrăjmaș în obraz. C. PETRESCU, A. R. 52. ◊ Fig. Vărul tău... nu avea, cum ai zice astăzi, autoritatea morală să-și impună părerile, măcar că ele cuprindeau un grăunte de-nțelepciune. PAS, Z. I 253. Într-o dimineață, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună. BART, E. 273. 3. Element cristalin omogen al unui corp cristalin. – Variantă: grăúnț (DAN, U. 215) s. m.

GRĂÚNȚ s. m. v. grăunte.

grăúnte s. m., pl. grăúnți

grăúnte s. m., pl. grăúnți

GRĂÚNTE s. 1. v. bob. 2. (CHIM.) grăunte cristalin = cristalit.

GRĂÚNTE s. v. mișină.

grắunț (grăúnțe), s. n. – 1. Bob. – 2. Sămînță, boabă. – 3. Glob, bilă, obiect mic și sferic. – Var. grăunte, grăunță. Mr. grăunț, gărnuț. Lat. *granutium sau, după Densusianu, Rom., XXXIII, 279, Candrea-Dens., 765, Pascu, I, 95 și DAR, lat. *granuceum (Pușcariu 730 propunea forma lat. *granuculum, care ar fi dus la alt rezultat), cf. grîu. Fonetismul nu este clar. Cum rezultatul din lat. trebuia să fie în orice caz grănuț, ca în mr., trebuie presupus că s-a adăugat un infix nazal (cf. Pușcariu, Diminutiv., 148), *grănunț, cu disimilare ulterioară. Această explicație este valabilă și dacă plecăm de la grîu, în forma sa primitivă grănu (ca în mr.), cu suf. dim. -uț. – Der. grăunțar, s. n. (regulator la piatra morii de grîu); grăunțos, adj. (granulos); grăunți, vb. (a granula; a face boabe); îngrăunța, vb. (a rotunji; a da nutreț animalelor), cuvînt rar.

GRĂÚNTE ~ți m. 1) Sămânță a unor plante, în special a cerealelor; bob. * Cât un ~ de muștar foarte mic. 2) și fig. Părticică din ceva. ~ de nisip. ~ de adevăr. /<lat. granuceum

grăunte m. și n. 1. bob mic (de grâu, orz, secară); 2. pl. (grăunți), grâu mărunt sau ovăz pentru nutrețul cailor; 3. pl. (grăunțe), tot felul de boabe pentru nutrețul păsărilor. [Lat. *GRANUCEUM (diminutiv din GRANUM), de unde grăunț; forma grăunte e dedusă din plural (cf. glonț și glonte).

grăúnte și (maĭ vechĭ) grăunț n., pl. numaĭ grăunțe (var. din grunț. Forma grăunte e după munte-munțĭ. Cu grîŭ n’are legătură). Bob, fir, gránul de cereale orĭ de alt-ceva: un grăunte de grîŭ, de popușoĭ, de orez, de muștar, de nisip. Pl. Est. Grăunțe de popușoĭ: a da grăunțe găinilor. Fig. Sacu cu grăunțe, traĭsta cu orz, locu de unde poțĭ trage vreun folos: toțĭ aspiraŭ la sacu cu grăunțe! A avea grăunțe în cap, a fi foarte prost. V. gărgăun.

grăunțésc v. tr. Prefac în grăunțe.

GRĂUNTE s. boabă, bob, sămînță, (reg.) boambă, boană. (Un ~ de grîu.)

grăunte s. v. MIȘINĂ.

CUM GRANO SALIS (lat.) cu un grăunte de sare – Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia”, XXIII, 8. Mod de a sugera că cele spuse trebuie luate, într-o oarecare măsură, în glumă.