grămătic definitie

16 definiții pentru grămătic

GRĂMĂTÍC, grămătici, s. m. Secretar sau scriitor într-o cancelarie (domnească sau boierească). ♦ (Ir.) Lingvist; gramatician. – Din ngr. ghrammatikós.
GRĂMĂTÍC, grămătici, s. m. Secretar sau scriitor într-o cancelarie (domnească sau boierească). ♦ (Ir.) Lingvist; gramatician. – Din ngr. ghrammatikós.
GRĂMĂTÍC, grămătici, s. m. (Învechit) Scriitor într-o cancelarie publică sau particulară, servind în genere și ca secretar ori contabil. Slujba grămăticilor era să ție socotelile curții boierești. CARAGIALE, O. III 162. Știut-am să-nvăț scrisoare, Sîrbească și romînească, încît ajunsei de mic În casa mitropoliei cel mai isteț grămătic. HASDEU, R. V. 15.
grămătíc (înv.) s. m., pl. grămătíci
grămătíc (scrib; dascăl) s. m., pl. grămătíci
GRĂMĂTÍC s. v. diac.
GRĂMĂTÍC s. v. cântăreț, dascăl, diac, paracliser, psalt, țârcovnic.
grămătíc (grămătíci), s. m. – Secretar, scriitor de cancelarie. – Mr. grămătic. Ngr. γραμματιϰός (Murnu 27), cf. bg. gramatik. Sec. XVI., înv.Der. gramatică, s. f. (ansamblu de reguli cu privire la modificarea cuvintelor), din ngr. γραμματιϰή (sec. XVII); gramatical, adj., din fr.; gramaticesc, adj. (gramatical), sec. XVII, înv.
GRĂMĂTÍC ~ci m. (în evul mediu) Slujbaș la cancelaria domnească însărcinat cu scrierea uricelor; diac; uricar. /<ngr. grammatikós
grămătic m. 1. od., logofăt, scriitor; 2. contabil, secretar: grămătici vătafi de curte GHICA. [Gr. mod. GRAMMATIKÓS].
grămătíc m. (ngr. grammatikós). Vechĭ. Cîntăreț de biserică, dascăl. Elev care învăța carte la biserică. Contabil, logofăt, martalog, copist. V. diac.
GRĂMĂTIC s. (IST.) diac, logofăt, pisar, scrib, scriitor, uricar. (~ în cancelariile domnești din țările române.)
grămătic s. v. CÎNTĂREȚ. DASCĂL. DIAC. PARACLISER. PSALT. ȚÎRCOVNIC.
grămătíc, grămătici, s.m. – (înv.) Secretar într-o cancelarie boierească: „Vine Micu, grămăticu” (Antologie, 1980: 83; Sălsig). – Din ngr. ghrammatikós (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA).
grămătíc, -i, s.m. – (înv.) Secretar într-o cancelarie boierească: „Vine Micu, grămăticu” (Antologie 1980: 83; Sălsig-Codru). – Din ngr. ghrammatikós.
GRĂMĂTÍC (< ngr.) s. m. (În Ev. med., în Țara Românească) Scriitor (secretar) într-o cancelarie domnească sau boierească. ◊ Mare g. sau velgrămătic = șef al cancelariei domnești; îndeplinea și funcția de secretar al domnului. În Moldova se numea diac (1).

grămătic dex

Intrare: grămătic
grămătic substantiv masculin admite vocativul