GONÁȘ, gonași, s. m. (Rar) Hăitaș2. – Goni + suf. -aș.

GONÁȘ, gonași, s. m. (Rar) Hăitaș2. – Goni + suf. -aș.

GONÁȘ, gonași, s. m. 1. Gonaci (1). Pe urmă a pornit semnalul. Și oamenii intrați în iaz cu luntri și cei de pe maluri, gonașii, au început a chiui cumplit. SADOVEANU, O. IV 266. 2. (Învechit) Gonaci (3). Gonașii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul. NEGRUZZI, S. I 158.

gonáș (reg.) s. m., pl. gonáși

gonáș s. m., pl. gonáși

GONÁȘ s. v. hăitaș.

gonácĭ, -e adj. Care gonește, urmărește, fugărește: cine gonacĭ, om gonacĭ (călare). S. m. Taur tînăr, gonitor. Cal, cursier. Vechĭ. Cercetător, explorator (călare) al terenuluĭ de bătălie. Persecutor. – Gonáș (vechĭ), urmăritor (călare).

GONAȘ s. bătăiaș, gonaci, hăitaș, mînător, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vînătoare.)