GLOSÁ, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. – Din fr. gloser (după glosă).

GLÓSĂ, glose, s. f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau al unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau notă explicativă făcută pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcătuiesc un glosar. 2. Formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. glose, it. glossa, germ. Glosse.

GLOSÁ, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. – Din fr. gloser (după glosă).

GLÓSĂ, glose, s. f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau al unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau notă explicativă făcută pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcătuiesc un glosar. 2. Formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. glose, it. glossa, germ. Glosse.

GLOSÁ, glosez, vb. I. Tranz. (Rar) A explica un cuvînt sau un pasaj obscur dintr-un text printr-o glosă (1); a face glose, a adnota (un text).

GLÓSĂ, glose, s. f. 1. Explicație a unui text obscur sau a unui cuvînt rar, învechit ori greu de înțeles dintr-o scriere; (în special) notă explicativă la un cuvînt sau pasaj dintr-un manuscris (antic), făcută de un copist pe marginea manuscrisului. ♦ Comentariu, notă. 2. Formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începînd de la a doua, comentează cîte un vers din prima strofă (versul comentat repetîndu-se la sfîrșitul strofei respective). Cu puțină vreme înainte de a fi scris «Glosa», Eminescu a scris vestitele lui satire. IONESCU-RION, C. 89.

glosá (a ~) vb., ind. prez. 3 gloseáză

glósă s. f., g.-d. art. glósei; pl. glóse

glosá vb., ind. prez. 1 sg. gloséz, 3 sg. și pl. gloseáză

glósă s. f., g.-d. art. glósei; pl. glóse

GLOSÁ vb. 1. v. explica. 2. a adnota. (A ~ un text clasic.)

GLÓSĂ s. comentariu, explicație, notă. (~ la un text.)

GLÓSĂ s. v. limbă-de-mare.

GLOSÁ vb. I. tr. A face glose (1) referitoare la un cuvânt, la o formă dintr-un text; a adnota (un text). [< fr. gloser].

GLÓSĂ s.f. 1. Explicația unui text obscur sau a unui cuvânt greu de înțeles. ♦ Comentariu, notă la un text. 2. Poezie cu formă fixă ale cărei versuri din prima strofă sunt comentate pe rând în câte o strofă următoare, ultima strofă conținând aceleași versuri ca și prima, însă în ordine inversă. [< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat. glossa, gr. glossa].

GLOSÁ vb. tr. a adnota, a face glose (1) la un cuvânt, la un text. (< fr. gloser)

-GLÓSĂ2 elem. v. gloso-.

A GLOSÁ ~éz tranz. 1) (cuvinte, forme gramaticale dintr-un text) A explica prin glose. 2) (texte) A comenta prin note speciale; a adnota. /<fr. gloser

GLÓSĂ ~e f. 1) Scurtă notă explicativă, care însoțește un cuvânt dificil sau un pasaj neînțeles dintr-un text; comentariu; adnotare. 2) Poezie de formă fixă, în care fiecare vers din prima strofă este comentat succesiv în strofele următoare, ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. /<lat. glossa, fr. glose, germ. Glosse

glosă f. vorbă obscură sau rară: glose slavo-române. ║ un fel de poezie în care versul final al fiecării strofe formează o strofă rimată ce conține tema și, ca atare, figurează în fruntea poeziei: glosă de Eminescu.

*glósă f., pl. e (vgr. glóssa și glôtta, limbă, vorbă arhaică saŭ rară; lat. glossa). Cuvînt rar saŭ obscur. Notă, explicațiunea unuĭ cuvînt orĭ unuĭ loc obscur (V. scolie). Un fel de poezie în care versu final al fie-căreĭ strofe formează altă strofă rimată care conține tema, și, ca atare, figurează în fruntea acesteĭ poeziĭ și, în ordine inversă, la urmă: glosa luĭ Eminescu.

*gloséz v. tr. (d. glosă; fr. gloser). Fac glose, adnotez. Critic, censurez.

GLOSA vb. 1. a explica. (A ~ cuvintele dificile dintr-un text.) 2. a adnota. (A ~ un text clasic.)

GLOSĂ s. comentariu, explicație, notă. (~ la un text.)

glosă s. v. LIMBĂ-DE-MARE.

glosa (cuv. sp., < lat. glossa „explicație, comentariu, interpretare”) 1. În arta poetică a însemnat inițial „parafrază”, apoi termenul a fost aplicat unei creații poetice ale cărei strofe reiau fiecare, în final, un text determinat, ca pe un fel de refren, sau se sfârșesc fiecare cu unul din versurile – expuse succesiv – ale unui program dat. G. este frecvent întâlnită în teatrul clasic sp. 2. În muzică a fost dezvoltat sensul de „parafrază”; g. era fie o compoziție similară cu tiento* (sau ricercarul*), la vihueliștii* și organiștii sp. din sec. 16, fie se referea la ornamentarea unei piese muzicale plurivocale și la dezvoltarea instr. a acesteia, fie însemna doar variație (1 – 2) (ex. în vechile cărți spaniole de vihuela* și orgă* la Diego Ortiz, Venegas de Henestrosa, Antonio de Cabenzón, autor al unor cunoscute Glosas sobre el canto del caballero).

GLÓSĂ s. f. (< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat., gr. glossa „limbă”): explicare a sensului unui cuvânt sau al unui pasaj dintr-o scriere; comentariu sau notă explicativă făcută pe marginea unui text.

-GLOSĂ „limbă, limbaj, vorbire”. ◊ gr. glossa „limbă” > fr. -glosse, germ. id. > rom. -glosă.