glonte definitie

17 definiții pentru glonte

GLÓNTE s. n. v. glonț.
GLONȚ, gloanțe, s. n. Mic proiectil de oțel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonț. [Var.: glónte s. n.] – Et. nec.
GLÓNTE s. n. v. glonț.
GLONȚ, gloanțe, s. n. Mic proiectil de oțel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonț. [Var.: glónte s. n.] – Et. nec.
GLÓNTE s. n. v. glonț.
GLONȚ, gloanțe, s. n. (Și în forma glonte) Proiectil mic de oțel, de aramă sau de plumb, pentru pușcă, mitralieră, pistol automat și pistolet. Cotind la stînga, li se arată, ca la o bătaie de glonț, coperișul nou de tinichea al turnului strălucind în soare. CARAGIALE, P. 44. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte. EMINESCU, N. 31. Plăieșii răspundeau cu gloanțe. NEGRUZZI, S. I 173. Vorba rea se duce ca glonțul. ◊ Glonț trasor v. trasor. Glonț dum-dum v. dum-dum. ♦ (Adverbial; pe lîngă verbe de mișcare ca: «a se duce», «a pleca» etc.) Iute, repede (ca glonțul). Face cum i-a fost porunca Și se-ntoarce glonț la stînă. IOSIF, V. 86. Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să dau confirmarea știrii! Și pleacă glonț. CARAGIALE, M. 67. ◊ (Cu elipsa verbului) La cîrciumă arvuni pe Plăvița și-i bău aldămașul: cinci rachiuri unul după altul. Și glonț la tîrg. DELAVRANCEA, V. V. 137. – Pl. și: glonțuri (ALECSANDRI, S. 95), (s. m.) glonți (ALECSANDRI, P. I 4). – Variantă: glónte s. n.
glonț s. n., pl. gloánțe
glonț s. n., pl. gloánțe
GLONȚ s. 1. v. cartuș. 2. (pop.) plumb, (Transilv. și Ban.) șiret. (Ciuruit de ~oanțe.)
glonț (gloánțe), s. n.1. Greutate, obiect greu. – 2. Mic proiectil pentru armă de foc. – 3. Plumb la năvodul de pescuit. Creație expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică și semantică pe care o reprezintă cu g(o)lom(o)ț și clonț este evidentă. Primul sens apare numai în expresia „a cădea greu la stomac”. Originea cuvîntului a suscitat discuții; după Cihac, II, 501 și DAR, din mag. golyócs și galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunț. Skok 73 pleacă de la sb. glonta „glonț”, pe care îl der. din germ. Flinte „pușcă mică”; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom. Natura expresivă a lui glonț devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanță, s. f. (înv., proiectil de tun); glonțiș, s. n. (pietriș); glonțan, s. m. (pietriș, prundiș), cf. clonțan; glonțuros, adj. (pietros), cf. grunțuros. Din rom. provine sb. glonta și mag. golonc „glonț” (Edelspascher 14).
GLONȚ gloánțe n. Proiectil mic pentru armele de foc manuale. * ~ exploziv glonț care explodează când lovește ținta. ~ trasor glonț fosforescent, vizibil pe o mare parte a traiectoriei lui. [Var. glonte] /cf. ung. galacs
glonț n. (Mold. glonte) 1. globuleț metalic de încărcat armele de foc; 2. pl. bucățele rotunde de zahăr văpsit cu cârmâz. [Ung. GALACS (cit. goloț), glonț]. ║ adv. repede ca glonțul: se duse glonț într’acolo.
glónte și glonț n., pl. numaĭ gloanțe, vechĭ și glonțurĭ (var. din grăunțe și grunț, de unde s’a făcut glonț, apoĭ glonte, după un masc. maĭ rar glonțĭ, ca munțĭ-munte. Cp. și cu glonțuros, grunțuros și cu litv. gródas față de rom. glod. D. rom. vine ung. golonc. Cp. și cu ghĭont). Plumb, goagă de plumb lungăreață care se pune în cartușu de războĭ orĭ în ghĭulea ca să lovească și să ucidă. (Unele gloanțe îs acoperite cu alt metal). Vechĭ (pl. urĭ). Ghĭulea, obuz: glonțurĭ marĭ de tunurĭ (Let. 1, 460 și 485). Adv. A te duce glonț, a te duce pușcă, drept, fără să’ntorcĭ capu. Vîrtos ca glonțu (pîne, plăcintă), prea uscată, sfarog. V. alic, crint.
GLONȚ s. 1. cartuș, (reg., mai ales în Transilv. și Ban.) patron, (înv.) fișic. (A mai tras un ~.) 2. (pop.) plumb, (Transilv. și Ban.) șiret. (Ciuruit de ~.)
GLONȚ s. n. Proiectil de mici dimensiuni folosit la anumite categorii de armament. ◊ G. perforant = g. din oțel cu o mare putere de pătrundere. ◊ G. exploziv = g. care conține un exploziv și explodează când lovește ținta. ◊ G. incendiar = g. care conține o încărcătură ce degajează la țintă o mare cantitate de căldură. ◊ G. trasor = g. care lasă în urma sa o dâră de lumină. ♦ (Adverbial) Foarte repede.
a avea un glonț pe țeavă expr. (-er.d. bărbați) a fi excitat
a muri de pneumonie / de el încins / de glonțul rece 1. (glum.) a muri împușcat. 2. a muri în împrejurări dubioase.

glonte dex

Intrare: glonț
glonț 1 pl. -e substantiv neutru
glonț 2 pl. -uri substantiv neutru
glonte substantiv neutru plural necunoscut
glonț 3 pl. -i substantiv masculin