GLOD, gloduri,
s. n. 1. Noroi1; loc, teren, drum noroios.
2. Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. – (
1)
Cf. magh. galád, (
2)
rus. gluda. GLOD, gloduri,
s. n. (
Pop.)
1. Noroi1; loc, teren, drum noroios.
2. Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. – (
1)
Cf. magh. galád, (
2)
rus. gluda.
GLOD, (
2) gloduri,
s. n. (Regional)
1. Noroi. Cu cît s-apropiau de hățișuri, glodul era mai adînc. CAMILAR, TEM. 384. Luară și cal și teleguță... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. Vîntul primăverii a uscat glodul. NEGRUZZI, S. I 321. ◊
Fig. Istoricii contemporani Spun rău de Pipăruș-Viteazul, Cu glod îi feștelesc obrazul Și-l vînd cu patru gologani. COȘBUC, P. II 251.
2. (Mai ales la
pl.) Bulgăre de pămînt uscat sau înghețat. Mi l-am închipuit din copilărie, un cîmp uriaș, răscolit, spart, cu gloduri arse. SAHIA, N. 15. Merse, merse pînă ce i se rupse și opincile aceste. Le lepădă și începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare. ISPIRESCU, L. 58. ♦ Boț. A înghițit vreo cîteva gloduri de mămăligă cu brînză. PREDA, Î. 130. A găsit... pe dulap într-o strachină un glod mare de sodă. STANCU, D. 399.
GLOD s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.
glod (glóduri), s. n. –
1. Noroi, mîl. –
2. Bulgăre de pămînt, cocoloș, masă rotundă. –
3. Știulete de porumb. –
4. (
Trans. de Vest) Fructă. Creație expresivă, bazată pe rădăcina glo-, care exprimă ideea de „bălăceală” și pe aceea de „obiect rotund”. Este probabil o formă disimulată de la *glog-,
cf. glogozi „a bălmăji”; pentru alternanța
cons.,
cf. gînganie și gîndac. Cu ultimul sens se folosește la
pl. gloade,
cf. goldane. Explicațiile care s-au căutat pe baza etimoanelor străine nu sînt satisfăcătoare; cuvînt identic cu gloată, după Cihac, II, 122; în legătură cu
mag. galád „murdar” sau cu
rus. gluda „cocoloș” după DAR; cu letonul glud, după Scriban.
Der. glodos,
adj. (plin de noroi, noroios); gloduros,
adj. (noroios; frămîntat, accidentat, cu gloduri); glod(ă)rie,
s. f. (loc plin de mîl); gludie,
s. f. (
Trans., bulgăre de pămînt); îngloda (
var. înglodi),
vb. (a înnămoli, a împotmoli).
GLOD ~uri n. 1) Pământ muiat (de apa ploilor, a zăpezilor); noroi; tină. * A frământa ~ul a merge mult timp prin glod. 2) rar Bulgăre de pământ uscat sau înghețat. /<ung. galád, rus. gluda. glod n.
1. Mold. noroiu: aurul și în glod strălucește;
2. Munt. bulgăre de pământ: prin mărăcini, prin gloduri PANN;
3. cocean de porumb fără boabe. [Origină necunoscută].
glod n., pl. urĭ (letic glúd, lut, și litiv. gródas, glodurĭ [Bern. 1, 308]. V.
grunț, grăunte, glonț). Est. Noroĭ, tină: cĭobote feștelite de glod. Vest. Substanță rămasă nedisolvată: sarea a rămas glod în cĭorbă, glodurĭ de sare în mămăligă. Pl. Grunțurĭ, noroĭ uscat orĭ înghețat și grunțuros: nu da căruța pin glodurĭ (în Br. și glozĭ). Ștulețĭ chircițĭ orĭ fără grăunțe (numițĭ în Olt. și
ghijurĭ). V.
podmol. glod s. v. MÎL. MOCIRLĂ. NĂMOL. NOROI. glod, gloduri, s.n. – 1. Noroi, mâl. 2. Teren, drum noroios: „Că de glod te duci pe pod, / Da’ de dragoste nu pot” (Memoria, 2001: 95). ♦ (top.) Glod, localitate aparținătoare de com. Strâmtura. ♦ (onom.) Glod, nume de familie. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. magh. galád „josnic, mârșav, perfid” (DEX, MDA); creație expresivă, din rad. glo- „bălăceală” (DER). glod, -uri, s.n. –
1. Noroi, mâl.
2. Teren, drum noroios: „Că de glod te duci pe pod, / Da’ de dragoste nu pot” (Memoria 2001: 95).
3. Glod, localitate în Maramureșul istoric, pe valea Izei. – Cf. magh. galád „josnic, mârșav, perfid” (DA, DEX); Creație expresivă, din rad. glo- „bălăceală” (DER).
POIENILE GLODULUI v. Poienile Izei.