GLĂSUÍ, glăsuiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Înv.; azi poetic și fig.) A vorbi, a spune. ♦ Intranz. (Despre texte scrise; la pers. 3) A conține, a exprima. 2. Tranz. (Rar) A cânta, a intona. – Glas + suf. -ui.

GLĂSUÍRE, glăsuiri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a glăsui și rezultatul ei. ◊ Loc adv. Într-o glăsuire = cu toții; de comun acord. – V. glăsui.

GLĂSUÍ, glăsuiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Azi poetic și fig.) A vorbi, a spune. ♦ Intranz. (Despre texte scrise; la pers. 3) A conține, a exprima. 2. Tranz. (Rar) A cânta, a intona. – Glas + suf. -ui.

GLĂSUÍRE, glăsuiri, s. f. Acțiunea de a glăsui și rezultatul ei. ♦ Loc. adv. Într-o glăsuire = cu toții; de comun acord. – V. glăsui.

GLĂSUÍ, glăsuiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Astăzi mai mult în limbaj poetic) A grăi, a vorbi. Glăsuiau însă puțin și domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăți de plumb. REBREANU, R. II 110. Iar al gîndului senin, Glăsuit într-un suspin, Îl dau florilor de in. BELDICEANU, P. 103. ◊ Tranz. Feciorii, cari știau ce glăsuise tatăl lor cînd îi ieși sufletul, se puse de pază. ISPIRESCU, L. 253. ◊ Fig. Iată ce glăsuiește o zicătoare. ISPIRESCU, L. 273. 2. Tranz. A cînta, a intona. În veștmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii, glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. 3. Refl. (Rar, popular) A se văita, a se jelui. A prins... a se glăsui cu glas mare. TEODORESCU, P. P. 360. Nu te tîngui, Nu te glăsui, Că eu te-oi lecui! id. ib. 361.

GLĂSUÍRE, glăsuiri, s. f. Acțiunea de a glăsui și rezultatul ei. 1. Vorbire, spusă. (Fig.) Făt-Frumos se sui pe tron după glăsuirea hrisovului răposatului și cu deplina învoire a tuturor sfetnicilor împărăției. POPESCU, B. I 43. Dup-a legii glăsuire, Băiatul mi se cuvine în loc de despăgubire. HASDEU, R. V. 38. ◊ Loc. adv. (Rar) Într-o glăsuire = într-un glas, de comun acord. Toți fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. ISPIRESCU, L. 353. 2. Cîntare. De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85.

glăsuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. glăsuiésc, imperf. 3 sg. glăsuiá; conj. prez. 3 să glăsuiáscă

glăsuíre (vorbire) (înv.) s. f., g.-d. art. glăsuírii; pl. glăsuíri

glăsuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. glăsuiésc, imperf. 3 sg. glăsuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. glăsuiáscă

glăsuíre s. f., g.-d. art. glăsuírii; pl. glăsuíri

GLĂSUÍ vb. v. boci, căina, cânta, executa, intona, interpreta, jeli, jelui, lamenta, plânge, rosti, spune, tângui, văicări, văita, vorbi, zice.

GLĂSUÍRE s. v. text.

A GLĂSUÍ ~iésc tranz. fig. poet. A exprima prin grai; a zice; a spune; a vorbi. /glas + suf. ~ui

GLĂSUÍRE ~i f. v. A GLĂSUI. ◊ Într-o ~ cu toți deodată; într-un glas. /v. a glăsui

glăsuì v. 1. a da glas, a rosti: cântăreții glăsuiră rugăciunea OD. 2. a suna: așa glăsuiește zapisul.

glăsuĭésc v. tr. (d. glas). Vorbesc, spun, cuvîntez: a glăsui o rugăcĭune, a face cum glăsuĭește legea. – Și glăsesc și grăsesc (Cod. Vor.).

glăsuíre f. Rar. Fam. Cuvîntare. Cîntare.

glăsui vb. v. BOCI. CĂINA. CÎNTA. EXECUTA. INTONA. INTERPRETA. JELI. JELUI. LAMENTA. PLÎNGE. ROSTI. SPUNE. TÎNGUI. VĂICĂRI. VĂITA. VORBI. ZICE.

glăsuire s. v. TEXT.