GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, folosită ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (= cochlea).

GHIÓC1, ghioci, s. m. (Bot.; mai ales la pl.) Vinețele. O fetiță de la țară... Se gătește la izvoară Cu ghioci și viorele. NEGRUZZI, la TDRG. – Pronunțat: ghi-oc.

GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Scoica albă și lucioasă a unui melc de mare (Cypraea moneta). Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei? BENIUC, V. 23. Mi-e inima ca un ghioc Ce-a strins în el tot cîntul vieții. TOMA, C. V. 35. ◊ Expr. Alb ca ghiocul = alb strălucitor, imaculat. Cămeașa... va face-o albă ca ghiocul. SBIERA, P. 45. Trei călușei am furat... Unu negru ca corbu, Unu alb ca ghiocu. ȘEZ. V 91. ♦ Scoică întrebuințată pentru a face pretinse preziceri asupra viitorului și soartei cuiva. (Atestat în forma de pl. ghioci) Pune-ți în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ți gîci. HOGAȘ, M. N. 28. ◊ A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici cu ajutorul ghiocului. Frunză verde busuioc, Mi-a cătat maica-n ghioc Și mi-a spus că mă mărit, Cu-un flăcău nepomenit. ȘEZ. VIII 28. – Pronunțat: ghi-oc. – Pl. și: (s. m.) ghioci.

ghióc1 (albăstrea) s. m., pl. ghióci

ghióc2 (melc) s. n., pl. ghiócuri

ghióc (bot. ) s. m., pl. ghióci

ghióc (zool. ) s. n., pl. ghiócuri

GHIÓC s. (BOT.; Centaurea phrygia) (reg.) dioc, smoc, zglăvoc, floarea-florilor.

GHIÓC s. v. albăstrea, albăstrică, albăstriță, vinețea, vinețică.

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.

GHIÓC ~uri n. 1) Melc de mare cu cochilia ovală, albă și lucioasă. 2) Cochilia acestui melc folosită ca podoabă sau pentru ghicit. * A da cu ~ul (sau a căuta (cuiva) în ~) a ghici cu ghiocul. /<lat. cloca

ghioc m. Bot. albăstriță: cu ghioci și viorele NEGR. [Lat. GLAUCUS].

ghioc n. 1. specie de melc de mare (Cyprea moneta): țăranii îl atârnă de gâtul și de mâinile copiilor; 2. scoică albă cu care țigăncile pretind a ghici viitorul: a da cu ghiocul, a căuta în ghioc. [V. ghioacă].

2) ghióc m. (din ghĭoc, din glăvoc = zglăvoc, rudă cu rus. golovok, albăstriță. Cp. și cu vgr. glaux, o plantă. V. ghiocel). Ghiocel. – La Panțu și dioc.

1) ghioc (est) și ghĭoc (vest) m. (d. ghioace, găoace). Un fel de melc marin (mare cît un oŭ de curcă și pestriț ca o blană de jaguar) care servea odinioară ca monetă în estu și sudu Asiiĭ și’n Africa, ĭar la noĭ îl întrebuințează Țigancele la ghicit (cypraea[1] moneta). Trans. Orbita ochĭuluĭ (în descîntece). V. melc.

GHIOC s. (BOT.; Centaurea phrygia) (reg.) dioc, smoc, zglăvoc, floarea-florilor.

ghioc s. v. ALBĂSTREA. ALBĂSTRICĂ. ALBĂSTRIȚĂ. VINEȚEA. VINEȚICĂ.

GHIOC subst. 1. Ghioca act., formă ce se confundă cu derivatele din Gheuca § 4. 2.- Ghiociu (Vr) < subst. ghiociu „car-suian” (DLR); Ghiocescu (Puc).

a i-o pune în ghioc (unei femei) expr. (pop.) a avea contact sexual cu o femeie.

a se da în ghioc expr. (er. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a se uita în ghioc expr. (d. bărbați) a se masturba.

a-i sparge (cuiva) ghiocul expr. (er. – d. bărbați) a avea un contact sexual brutal.

ghioc, ghiocuri s. n. (er.) vulvă.

linguriță la ghioc expr. (er.) cuniliție.