GHIOÁGĂ, ghioage, s. f. 1. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit. ♦ P. gener. Ciomag, bâtă, măciucă. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.

GHIOÁGĂ, ghioage, s. f. 1. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul bombat și ghintuit. ♦ P. gener. Ciomag, bâtă, măciucă. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.

GHIOÁGĂ, ghioage, s. f. 1. Bîtă cu măciulie în vîrf (uneori ghintuită), purtată mai ales de văcari și de ciobani; măciucă, ciomag. Surd izbeau ghioagele in spinările vitelor. CAMILAR, N. I 302. Hangiul izbise ghioaga în pămînt și cu mîna o cumpănea din coadă. SADOVEANU, O. VII 29. O ghioagă groasă și lungă fără sfîrșit, cumpănită slobod în mîna dreaptă, întregea cele cîteva linii puternice ale chipului uriaș ce se desprindea pe zare. HOGAȘ, M. N. 185. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit sau ferecat cu plumb, al unui buzdugan. Au smuls de sub cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb și au smucit deodată zăbalele cailor. SADOVEANU, F. J. 706.

ghioágă (ghioa-) s. f., g.-d. art. ghioágei; pl. ghioáge

ghioágă s. f. (sil. ghioa-), g.-d. art. ghioágei; pl. ghioáge

GHIOÁGĂ s. (IST.) (reg.) nageac, (înv.) sopă. (~ servea ca armă de luptă.)

GHIOÁGĂ s. v. bâtă, ciomag, măciucă.

ghioágă (ghioáge), s. f. – Măciucă. – Var. (înv.) ghigă, ghegă, ghioacă. Mr. cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se pleacă de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al cărui rezultat ar fi *ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf. buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se presupună un *ghiob (< gheb?) cu varianta f., ca moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf. ghiborț, ghigorț, precum și ghidănac, s. n. (Olt., măciucă), probabil în loc de *ghibănac. Der. din lat. *clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și Pascu, Beiträge, 9), din lat. *globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă. Alb. kljokë trebuie să provină din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „lance” depind evident de rom. – Der. ghigar, s. m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s. m. (bătăuș).

GHIOÁGĂ ~ge f. 1) Băț lung și gros, cu măciulie la un capăt; bâtă; măciucă; ciomag. 2) înv. Armă primitivă de luptă, constând dintr-un astfel de băț. 3) Lovitură dată cu un asemenea băț. 4) Capătul bombat și ghintuit al unui buzdugan. [G.-D. ghioagei; Sil. ghioa-] /<lat. clova

ghioagă f. armă primitivă compusă dintr’o măciucă de fier cu ținte: ghioaga și săgeata lui fac pustiul codrului AL. [Macedo-rom. clioacă, bâtă ciobănească: cf. lat. *CLAVICA, oarecum măciucă încovoiată ca o cheie].

ghĭoágă (oa dift.) f., pl. e (lat. clava, a. î., pop. *clova, din care s’a făcut mrom. clĭoagă, drom. ghĭoagă. Cp. cu fagure, negură și cu rus. klĭuká, cîrjă. D. rom. vine alb. klĭoka, ghĭoagă, ngr. gklogĭá, suliță, bg. kĭóga, ghĭoagă). Măcĭucă mare. – Vechĭ și ghigă și ghegă (ca ghim din *ghĭom). Azĭ și ghĭoacă? V. bîtă, moacă 2 și țoapă 2.

GHIOAGĂ s. (reg.) nageac, (înv.) sopă. (~ servea ca armă de luptă.)

ghioagă s. v. BÎTĂ. CIOMAG. MĂCIUCĂ.

ghioagă, ghioage s. f. palmă mare.