ghin (ghínuri), s. n. –
1. Sapă, cazma. –
2. Daltă. Origine incertă, dar probabil expresivă. Pare pînă la un punct formație paralelă lui cioc; este identică lui gin,
s. n. (burghiu, sfredel). –
Der. ghinărar,
s. n. (daltă); ghinț,
s. n. (calapod, formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său,
cf. cioc; ghinui,
vb. (
Trans., a ciopli cu tesla); ghionoi,
s. n. (tîrnăcop); ghionoaie,
s. f. (ciocănitoare, Picus maior, Picus minor),
cf. celălalt nume, ciocănitoare, de la ciocan (identitatea cu ghionoi „tîrnăcop”, deși evidentă și semnalată încă de către Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 282, nu a fost admisă; după Tiktin, aflat în legătură cu gaură; Cihac, I, 119, se gîndește la
sl. žlŭtŭ „blond”,
sb.,
cr. žunja „blond”; Philippide, II, 714 propune o legătură cu
alb. gjon „cucuvea”;
cf. DAR și Pușcariu, Lr., 265; DAR se gîndește la posibilitatea unei rădăcini expresive, dar se referă mai curînd la intenția de a reproduce strigătul păsării; iar după Scriban, trebuie plecat de la vioi „ager”; nici una din aceste sugestii nu este convingătoare); ghiont,
s. n. (brînci, lovitură cu cotul); (în)ghionti,
vb. (a împinge; a da ghionturi, a da pumni); ghiontuială,
s. f. (ghiont); ghiold,
s. n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucișare a lui ghiont cu bold (DAR); (în)ghioldi,
vb. (a împinge); ghioldiș,
adv. (pieziș).