ghilimete definitie

24 definiții pentru ghilimete

GHILEMÉLE s. f. pl. v. ghilimele.
GHILIMÉLE s. f. pl. Semn de punctuație în formă de două mici unghiuri sau de două mici virgule dispuse paralel, care închid între ele citate, o vorbire directă, titluri de opere ori nume de instituții, cuvinte cărora li se dă un sens (stilistic) special sau asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt; semnele citării. [Var.: ghileméle, (rar) ghiliméte s. f. pl.] – Din fr. guillemets.
GHILIMÉTE s. f. pl. v. ghilimele.
GHILEMÉLE s. f. pl. v. ghilimele.
GHILIMÉLE s. f. pl. Semn de punctuație în formă de două mici unghiuri sau de două mici virgule dispuse paralel, care închid între ele citate, o vorbire directă, titluri de opere ori nume de instituții, cuvinte cărora li se dă un sens (stilistic) special sau asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt; semnele citării. [Var.: ghileméle, (rar) ghiliméte s. f. pl.] – Din fr. guillemets.
GHILIMÉTE s. f. pl. v. ghilimele.
GHILIMÉLE s. f. pl. Semne grafice în forma unor mici unghiuri sau în formă de virgule între care se închid, spre a fi scoase în evidență, citate, titluri (de opere, reviste etc.), o vorbire directă sau cuvinte cărora li se dă un sens ironic, impropriu sau convențional; semnele citării. – Variantă: ghiliméte s. f. pl.
GHILIMÉTE s. f. pl. v. ghilimele.
ghiliméle s. f. pl., art. ghilimélele
ghiliméle s. f. pl.
GHILIMÉLE s. pl. (LINGV.) semnele citării (pl.), (înv.) aducătoare, semnul aducerii.
GHILEMÉLE s.f.pl. v. ghilimele.
GHILIMÉLE s.f.pl. Semne tipografice în forma a două virgule alăturate („” sau « »), întrebuințate pentru a scoate în evidență citate, titluri etc; semnele citării. [Var. ghilemele, ghilemete, ghilimete s.f.pl. / < fr. guillemets].
GHILIMÉTE s.f.pl. v. ghilimele.
GHILIMÉLE s. f. pl. semne de punctuație („” sau « ») pentru a scoate în evidență citate, titluri, vorbirea directă etc.; semnele citării. (< fr. guillemets)
ghiliméle s. f. pl. – Semn de punctuație în formă de virgule, semnele citării. Fr. guillemets, prin intermediul unui sing. nefolosit, ghilimea.
GHILIMÉLE f. pl. Semn de punctuație constând din două virgule sau două unghiuri mici, care izolează un cuvânt sau un grup de cuvinte cu un anumit sens, vorbirea directă, un citat sau un titlu; semnele citării. /<fr. guillemets
ghilemele f. pl. semne de citațiune «...» (= fr. guillemettes].
*ghileméle saŭ ghiliméle f. pl. (fr. guillemet, dim. d. Guillaume, Wilhelm, nume propriŭ). Barb. Semnele citațiuniĭ („ ”).
*ghilimele, V. ghilemele.
GHILIMELE s. pl. (LINGV.) semnele citării (pl.), (înv.) aducătoare, semnul aducerii.
ghilimea În acord cu teoria prezentată în ER, p. 47-51, ar fi trebuit să presupun că ghilimea vine din grecește, nu din franțuzește. Dar în grecește nu există. Am susținut deci că trebuie să fie luat direct din franțuzește: forma cu -ea (nu cu -eu) se explică prin aceea că atît în franțuzește, cît și în românește, este mai obișnuit pluralul. De la fr. guillemets s-a format pe de o parte ghilemete (DA nu are decît ghilmete, neîntîlnit astăzi nicăieri), pe de altă parte ghilimele, de la care s-a refăcut singularul ghilimea (de fapt foarte rar folosit). Atît DA, cît și DLRM zic: „după franceză”, pe cînd DU și Scriban, corect, „din franceză”. Mai curios mi se pare ceea ce găsim în Ciorănescu: „por medio de un sing. sin uso ghilimea”. În îndreptar e numai ghilimele, fără singular, dar, de vreme ce cuvîntul denumește un grup de două semne, e de la sine înțeles că uneori e nevoie de un singular. Mai greu de justificat este prezența lui l: deoarece în nici una din limbile vecine nu găsim un model, trebuie să credem că s-a pornit de la forma franceză scrisă.
GHILIMÉLE (SEMNELE CITĂRII) s. f. (< fr. guillemets): semne de punctuație sub forma a două virgulițe sau unghiuri dispuse paralel („” sau « ») întrebuințate în scrieri pentru reproducerea citatelor, titlurilor, vorbirii directe, fragmentelor, grupurilor de cuvinte sau cuvintelor la care scriitorul face referire, care îl interesează dintr-un anumit punct de vedere, pe care vrea să pună accentul sau să le evidențieze. Astfel: „Țugulea cu ai săi sta pe o măgură și se uita” (P. Ispirescu); „O, cum ai răscula norodul, / «Sărmana plebe care-asudă» – / Ai da nebun cu calapodul / În rânduiala asta crudă!” (G. Topârceanu); „...și într-un târziu îi aduse un maior... care striga întretăiat, ca și cum se îneca: «După mine, băieți, după mine, băieți». Așa i-a adus prin rovinele semănate de morți înapoi” (Em. Gârleanu); „Mă uitam la el cum clătina din cap și mormăia: «hm!... de!» la orice socotea el că e un act de risipă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pandurii primiseră învoire de la el să dobândească însă doar averile «rău agonisite», dar acum era greu de lămurit” (Camil Petrescu); „Foarte mulți, foarte ușor și acest «foarte» crește-n închipuirea ei” (I. Slavici); „Când a înnoptat, l-a dus la unul din «palate»: o colibă de stuf...” (V. Em. Galan); „Dar împăratul a zis la rândul său: «Acest lapte nu se mai bea»” (Ion Creangă); „«Să trăiască Domnul Ștefan!» mii de glasuri îi urează” (V. Alecsandri).
a intra la ghilimele expr. (intl.) 1. a fi arestat. 2. a fi interogat.

ghilimete dex

Intrare: ghilimele
ghilimele substantiv feminin plural
ghilemele substantiv feminin plural
ghilimete substantiv feminin plural