GERMÁNIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care aparține sau care este caracteristic germanilor și popoarelor înrudite cu germanii, privitor la germani și la popoarele înrudite cu ei. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și în nordul Europei, extinse cu timpul și în alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanică = studiul limbilor și al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.

GERMÁNIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care aparține sau care este caracteristic germanilor și popoarelor înrudite cu germanii, privitor la germani și la popoarele înrudite cu ei. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și în nordul Europei, extinse cu vremea și în alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanică = studiul limbilor și al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.

GERMÁNIC, -Ă, germanici, -e, adj. Care aparține sau care este caracteristic germanilor și popoarelor înrudite cu germanii. Literaturi germanice. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și nordul Europei și răspîndite de aici și în alte continente. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi care vorbeau limbile germanice și din care se trag azi germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanică = studiul limbilor și literaturilor germanice.

germánic adj. m., pl. germánici; f. germánică, pl. germánice

germánic adj. m., pl. germánici; f. sg. germánică, pl. germánice

GERMÁNIC adj. v. german.

GERMÁNIC, -Ă adj. propriu germanilor. ♦ limbi če = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și nordul Europei. (< fr. germanique, lat. germanicus)

GERMÁNIC ~că (~ci, ~ce) Care aparține germanilor sau popoarelor înrudite cu germanii; propriu acestor popoare. * Limbi ~ce grup de limbi indo-europene vorbite de o serie de popoare din centrul și din nordul Europei. Popoare ~ce familie de popoare cuprinzând vechile triburi din care își au originea germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie ~că filologie care are drept obiect de studiu limbile, literaturile și culturile popoarelor germanice. /<fr. germanique, lat. germanicus

germanic a. ce ține de Germania (antică sau modernă); limbi germanice, idiomele vorbite în Germania, Anglia, Scandinavia, Danemarca și Olanda.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

*germánic, -ă adj. (lat. germanicus). De German, nemțesc: confederațiunea germanică. Adv. Nemțește, ca Germaniĭ: a vorbi germanic.

GERMANIC adj. german, nemțesc, (înv.) tudesc. (Populație ~.)

GERMÁNIC, -Ă adj. (< fr. germanique, lat. germanicus): în sintagmele filologie germanică și limbă germanică (v.).

GERMÁNICĂ s. f. (< adj. germanic, -ă < fr. germanique, lat. germanicus): limbă indo-europeană neatestată în scris, vorbită de populațiile germanice cu câteva mii de ani în urmă. I se mai spune și germanica comună, deoarece din ea s-au desprins toate limbile germanice cunoscute. Dintre acestea, islandeza a păstrat cel mai bine structura gramaticală și vocabularul limbii germanice comune.