gâgâi [At: CONTEMPORANUL II, 145 / V: găgăi, gărăi, ~găi, gârgăi, gugăi[1] / Pzi: 3 gâgâie[2] / E: fo cf ga! ga!] 1 vi (D. gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. 2 vt (Fig) A se bâlbâi (din cauza nesiguranței sau a neștiinței). corectată
GÎGÎÍ, pers. 3 gî́gîie, vb. IV. Intranz. (Despre gîște și alte păsări asemănătoare) A scoate sunetul ga-ga-ga. Gîgîie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă. STANCU, D. 190. Și gîști și rațe speriate, Fug, gîgîie și măcăiesc. La TDRG. ◊ Fig. (Depreciativ, despre femei; atestat în forma găgăi) Ce-ați spus? a țipat împăratul, binevoind a sălta în picioare din jilț. Nu găgăiți toate o dată. SADOVEANU, D. P. 128. – Variantă: găgăí vb. IV.
GÎGÎÍRE, gîgîiri, s. f. Acțiunea de a gîgîi și rezultatul ei. (Atestat în forma găgăire) Stoluri de gîște sălbatice treceau din cînd în cînd prin înălțime, chemîndu-se cu găgăiri muzicale. SADOVEANU, Z. C. 182. – Variantă: găgăíre s. f.
gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.
gî́gîĭ, a -í v. intr. (rudă cu rus. gágatĭ, rut. gégati, bg. gygny, id.; ung. gögyógni, a gîgîi, gagyogni, a dîrdîi, a flecări. V. gîngav). Strig ca gîștele. Vorbesc încurcat oprind sunetele’n gît, gîngăvesc.