găbuire definitie

2 intrări

17 definiții pentru găbuire

găbui vt [At. CREANGĂ, GL. / Pzi: ~iesc / E: ucr габати, vsl гаѣати] (Mol) 1 A găbji (1). 2 (Subiectul este pușca) A nimeri. 3 A pune stăpânire pe ceva.
găbuire sf [At: DEX / Pl: ~ri / E: găbui] (Mol) Găbjire (1).
GĂBUÍ, găbuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A găbji. – Cf. rus. gabat, ucr. habaty.
GĂBUÍRE, găbuiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a găbui și rezultatul ei. – V. găbui.
GĂBUÍ, găbuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A găbji. – Cf. v. rus. gabat, ucr. habaty.
GĂBUÍRE, găbuiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a găbui și rezultatul ei. – V. găbui.
GĂBUÍ, găbuiesc, vb. IV. Tranz. (Popular) A pune mîna (pe cineva sau pe ceva), a prinde fără veste, la strîmtoare, de unde nu mai poate scăpa. Trecură pe lîngă japșa în care se băgase afund tîrlașul, dar nu-l găbuiră. SANDU-ALDEA, U. P. 49. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei, bag mîna în scorbură, unde știam, și norocul mieu!... găbuiesc pupăza pe ouă. CREANGĂ, A. 53.
găbuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. găbuiésc, imperf. 3 sg. găbuiá; conj. prez. 3 să găbuiáscă
găbuíre (rar) s. f., g.-d. art. găbuírii; pl. găbuíri
găbuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. găbuíesc, imperf. 3 sg. găbuiá; conj. prez. 3 sg. și. pl. găbuiáscă
găbuíre s. f., g.-d. art. găbuírii; pl. găbuíri
GĂBUÍ vb. v. apuca, înhăța, înșfăca, lua, prinde.
găbuí (-uésc, găbuít), vb.1. A prinde, a apuca, a înhăța. – 2. A găsi, a descoperi. – Var. (Mold.) găb(ă)și, găpși, găbji, ghibui, (Munt.) dibui. Sl. (rus.) gabati „a hăitui” (DAR), cf. pol. gabać „a prinde”; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creație expresivă, după cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicații nu coincid. După Iordan, BF, II, 195, forma de bază ar fi găbji, din tc. kabz „acțiunea de a prinde” și găbui ar proveni din încrucișarea lui găbji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati „a îndoi”, al cărui semantism nu se înțelege. Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuși, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe bîjbîite) este fără îndoială același cuvînt (cf. Tiktin și Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor găbui și pipăi. S-a explicat prin rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg. deb(n)jă „a se strecura” (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb „acțiunea de a tîrî” (Moldovan, 425). Der. gabje, s. f. (Mold., mînă, pumn); gabor, s. m. (Arg., polițist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde” cu numele propriu Gabor; dibuială, s. f. (acțiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuiește); ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a bate, a părui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.
A GĂBUÍ ~iésc tranz. pop. v. A GĂBJI. /<ucr. habatj
găbuì v. Mold. a prinde, a pune mâna pe: baba găbuiește găina și o apucă de coadă CR. [Cf. găbji].
găbjésc (nord), găbuĭésc (est) și găbujésc (Cov.) v. tr. (vrus. gabatĭ, a strîmtora, pol. gabać, a prinde. Rudă cu căpuĭesc și zăpsesc). Fam. Pun gabja, prind, apuc: a găbji un hoț. Găbjesc, îndes, bucșesc, umplu tare: lulea găbjită de tutun. – Și gîbjesc (Suc.) și găpșesc (Pt.): îl găpșise asupra faptuluĭ (Simion Mehedințĭ, CL. Febr. 1910, 7). V. gîmb.
găbui vb. v. APUCA. ÎNHĂȚA. ÎNȘFĂCA. LUA. PRINDE.

găbuire dex

Intrare: găbui
găbui conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb tranzitiv
Intrare: găbuire
găbuire substantiv feminin