gâtuire definitie

2 intrări

19 definiții pentru gâtuire

GÂTUÍ, gấtui, vb. IV. 1. Tranz. A strânge pe cineva de gât (și a-l omorî prin sufocare); a sugruma. 2. Refl. A se îngusta, a se micșora pe o anumită porțiune, într-o anumită zonă. – Gât + suf. -ui.
GÂTUÍRE, gâtuiri, s. f. Acțiunea de a (se) gâtui și rezultatul ei; sugrumare. – V. gâtui.
GÂTUÍ, gấtui, vb. IV. 1. Tranz. A strânge pe cineva de gât (și a-l omorî prin sufocare); a sugruma. 2. Refl. A se îngusta, a se micșora pe o anumită porțiune, într-o anumită zonă. – Gât + suf. -ui.
GÂTUÍRE, gâtuiri, s. f. Acțiunea de a (se) gâtui și rezultatul ei; sugrumare. – V. gâtui.
GÎTUÍ, gî́tui, vb. IV. Tranz. 1. A strînge (pe cineva) de gît; a sugruma. Nu-i rămînea decît să sară la ea și s-o gîtuie, să-i sucească gîtul ca la un pui de vrabie. SLAVICI, O. I 342. Cît pe ce erai să mă gîtui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 120. ◊ Fig. Erai gîtuit de emoție. PAS, Z. I 70. Femeia a dat să se scoale, să fugă, ori să răspundă. Dar, gîtuită de-o teamă năprasnică, a venit mototol la loc. POPA, V. 317. 2. Fig. A înăbuși, a împiedica un proces în dezvoltarea lui. Acolo unde critica de jos este gîtuită, sub o formă sau alta, apar atitudini tolerante față de lipsuri, lăudăroșenie, îngîmfare, automulțumire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 51. – Prez. ind. și: gîtuiesc (CREANGĂ, P. 115).
GÎTUÍRE, gîtuiri, s. f. 1. Acțiunea de a gîtui și rezultatul ei; sugrumare. 2. Fig. Înăbușire, împiedicare a unui proces în dezvoltarea lui. Gîtuirea criticii de jos. ♦ Oprire momentană a lucrului într-o ramură de producție (ca urmare a încetinirii lucrului în alt sector, de care depinde cel dintîi). Rolul unor asemenea brigăzi este acela de a înlătura frînările sau gîtuirile în producție. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 10/1.
gâtuí (a ~) vb., ind. prez. 3 gấtuie, imperf. 3 sg. gâtuiá; conj. prez. 3 să gấtuie
gâtuíre s. f., g.-d. art. gâtuírii; pl. gâtuíri
gâtuí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. gâtui, 3 sg. și pl. gâtuie, imperf. 3 sg. gâtuiá
gâtuíre s. f., g.-d. art. gâtuírii; pl. gâtuíri
GÂTUÍ vb. 1. v. sugruma. 2. v. îngusta.
GÂTUÍRE s. 1. v. sugrumare. 2. v. gâtuitură.
A GÂTUÍ gâtui tranz. 1) A lipsi de respirație, strângând de gât; a sugruma; a strangula. 2) (calea de curgere a unui fluid) A îngusta pe o anumită porțiune; a sugruma; a strangula. 3) pop. (acțiuni sau manifestări) A împiedica să se dezvolte sau a suprima printr-o constrângere; a strangula; a sugruma. /gât + suf. ~ui
gâtuì v. a strânge de gât, a sugruma.
gî́tuĭ, a v. tr. (d. gît). Strîng de gît, ucid strîngînd de gît, sugrum, beregățesc, gușuĭ suguș. V. strangulez.
GÎTUI vb. 1. a strangula, a sugruma, (rar) a jugula, (înv. și reg.) a îneca, a sugușa, (reg.) a îmberegăți, a înnăduși, a năduși, a strugușa, a zgăira, (prin Olt.) a beregătui. (Tîlharul l-a ~.) 2. a se îngusta, a se strîmta, a se sugruma, (rar) a se subția, (înv. și reg.) a se strîmtora. (În acel loc valea se ~.)
GÎTUIRE s. 1. strangulare, sugrumare, (rar) jugulare, strangulație, (înv.) sugrumătură. (~ unei persoane.) 2. gîtuitură, sugrumătură. (~ unui flacon.)
gâtuíre s. f. (circ.) Îngreunare a circulației datorită traficului excesiv ◊ „În fiecare dimineață e așa. Sunt gâtuiri pe linie. Întrebați pe controlorii de la capetele de linie.” Sc. 3 XI 78 p. 4 (din gâtui; cf. fr. embouteillage)
GÂTUÍRE (< gâtui) s. f. 1. Acțiunea de a gâtui și rezultatul ei; sugrumare. 2. (TEHN.) Micșorare, într-o zonă limitată, a secțiunii transversale a unei piese, fie ca rezultat al unor operații tehnologice (strunjire, frezare, forjare), fie sub acțiunea solicitărilor și uzurii.

gâtuire dex

Intrare: gâtui
gâtui 1 1 -i conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
gâtui 2 1 -iesc grupa a IV-a verb conjugarea a VI-a
Intrare: gâtuire
gâtuire substantiv feminin