gâmba [At: N. COSTIN, ap. LET. I,A. 60/21 / Pzi: ~besc / E: lat *gambare] (Mol; îpp) 1 vt A pune mâna pe cineva, a apuca Cf găbji, găbui, gâmbosi, îngâmba. 2 vi (Îlv) A ~ de frig A îngheța.

gîmbá (-b, -át), vb. – A surprinde, a lua prin surprindere. – Var. agîmba, ingîmba. Pare a fi rezultatul unei interpretări expresive a lui găbui, care are același sens, prin intermediul unui infix nazal, sau al unei încrucișări cu rădăcina expresivă gîng-, cf. sgîmboi. Der. din lat. *camba „picior” (Philippide, II, 714; REW 1539, DAR) este incertă. – Der. gîmboși, vb. (înv., a înșela; a zăpăci, a năuci), este de asemenea un der. expresiv, cu suf. -osi, ca ghibosi de la ghibui (Graur, BL, IV, 106); gîmboase, s. f. pl. (înșelăciuni, tertipuri), cuvînt pe care DAR îl glosează greșit prin „resturi, reziduuri”, punîndu-l în legătură cu sl. gąba „ciupercă”.

gâmbá, gâmb, vb. I (înv.) a apuca, a prinde, a găbui.

gîmb, a -á v. tr. (cp. cu găbuĭesc, gîmbosesc). Est. Vechĭ. Surprind, găbuĭesc, găbjesc, zăpsesc. – Și ingîmb (Olt.) și agîmb (Trans.).