gâgâit definitie

2 intrări

27 definiții pentru gâgâit

găgăi v vz gâgâi
gărăi vi, vr vz gâgâi
gâgăi vi, vr vz gâgâi
gâgâi [At: CONTEMPORANUL II, 145 / V: găgăi, gărăi, ~găi, gârgăi, gugăi[1] / Pzi: 3 gâgâie[2] / E: fo cf ga! ga!] 1 vi (D. gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. 2 vt (Fig) A se bâlbâi (din cauza nesiguranței sau a neștiinței). corectată
gâgâit2, ~ă [At: DA ms / V: ~găit2 / Pl: ~iți, ~e / E: gâgâi] (Rar; fig; d. persoane) Bâlbâit Cf gâgâi (2).
gâgâit1 sn [At: DA ms / V: ~găit, gugăit / E: gâgâi] 1 (D. gâște, rațe) Gâgâire (1). 2 Strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe) Si: gâgăt, gâgăire (2), găgâitură (1). 3 Gâgâială (3).
gârgăi[1] vi vz gâgâi corectată
GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. – Formație onomatopeică. Cf. ga[ga].
GÂGÂÍT, gâgâituri, s. n. Faptul de a gâgâi; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâitură, gâgâire. – V. gâgâi.
GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. – Formație onomatopeică. Cf. ga[ga].
GÂGÂÍT, gâgâituri, s. n. Faptul de a gâgâi; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâitură, gâgâire. – V. gâgâi.
GĂGĂÍ vb. IV v. gîgîi.
GÎGÎÍ, pers. 3 gî́gîie, vb. IV. Intranz. (Despre gîște și alte păsări asemănătoare) A scoate sunetul ga-ga-ga. Gîgîie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă. STANCU, D. 190. Și gîști și rațe speriate, Fug, gîgîie și măcăiesc. La TDRG. ◊ Fig. (Depreciativ, despre femei; atestat în forma găgăi) Ce-ați spus? a țipat împăratul, binevoind a sălta în picioare din jilț. Nu găgăiți toate o dată. SADOVEANU, D. P. 128. – Variantă: găgăí vb. IV.
GÎGÎÍT s. n. Faptul de a gîgîí; gîgîitură. Vagonul din care plecaseră îi primi cu glasuri, strigăte, cu gîgîitul gîștelor legate în coșuri pe sub bănci. DUMITRIU, B. F. 8.
!gâgâí (a ~) vb., ind. prez. 3 gấgâie, imperf. 3 sg. gâgâiá; conj. prez. 3 să gấgâie
gâgâít s. n., pl. gâgâíturi
găgăí v. gâgâi
gâgâí/găgăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. gâgâie/găgăie, imperf. 3 sg. gâgâiá/găgăiá
gâgâít s. n., pl. gâgâíturi
GÂGÂÍT s. gâgâire, gâgâitură. (~ gâștelor.)
A GÂGÂÍ pers. 3 gâgâie intranz. (despre gâște) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a face „ga-ga-ga”. [Var. găgăi] /Onomat.
GÂGÂÍT ~uri n. 1) v. A GÂGÂI. 2) Sunet caracteristic scos de gâște. /v. a gâgâi
găgăì v. 1. a strigà ca gâștele; 2. a vorbi îngăimat. [Onomatopee].
gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.
gî́gîĭ, a v. intr. (rudă cu rus. gágatĭ, rut. gégati, bg. gygny, id.; ung. gögyógni, a gîgîi, gagyogni, a dîrdîi, a flecări. V. gîngav). Strig ca gîștele. Vorbesc încurcat oprind sunetele’n gît, gîngăvesc.
gîgîít, -ă adj. Care gîgîĭe, gîngav, gîngăvit.
GÎGÎIT s. gîgîire, gîgîitură. (~ gîștelor.)

gâgâit dex

Intrare: gâgâi
găgăi conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb intranzitiv unipersonal
gâgâi conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb intranzitiv unipersonal
gărăi
gâgăi
gârgăi
Intrare: gâgâit
gâgâit substantiv neutru