găgăi v vz gâgâi

găgăire sf vz gâgâire

gărăi vi, vr vz gâgâi

gâgăi vi, vr vz gâgâi

gâgăire sf vz gâgâire

gâgâi [At: CONTEMPORANUL II, 145 / V: găgăi, gărăi, ~găi, gârgăi, gugăi[1] / Pzi: 3 gâgâie[2] / E: fo cf ga! ga!] 1 vi (D. gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. 2 vt (Fig) A se bâlbâi (din cauza nesiguranței sau a neștiinței). corectată

gâgâire sf [At: CONTEMPORANUL II, 145 / V: găgăi~, gâgăi~, gugăi~ / Pl: ~ri / E: gâgâi] 1 (D. gâște, rațe) Producere de sunete caracteristice speciei Si: gâgâit1 (1). 2 Gâgâit1 (2).

gârgăi[1] vi vz gâgâi corectată

GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. – Formație onomatopeică. Cf. ga[ga].

GÂGÂÍRE, gâgâiri, s. f. Acțiunea de a gâgâi și rezultatul ei; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâit, gâgâitură. – V. gâgâi.

GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. – Formație onomatopeică. Cf. ga[ga].

GÂGÂÍRE, gâgâiri, s. f. Acțiunea de a gâgâi și rezultatul ei; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâit, gâgâitură. – V. gâgâi.

GĂGĂÍ vb. IV v. gîgîi.

GĂGĂÍRE s. f. v. gîgîire.

GÎGÎÍ, pers. 3 gî́gîie, vb. IV. Intranz. (Despre gîște și alte păsări asemănătoare) A scoate sunetul ga-ga-ga. Gîgîie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă. STANCU, D. 190. Și gîști și rațe speriate, Fug, gîgîie și măcăiesc. La TDRG. ◊ Fig. (Depreciativ, despre femei; atestat în forma găgăi) Ce-ați spus? a țipat împăratul, binevoind a sălta în picioare din jilț. Nu găgăiți toate o dată. SADOVEANU, D. P. 128. – Variantă: găgăí vb. IV.

GÎGÎÍRE, gîgîiri, s. f. Acțiunea de a gîgîi și rezultatul ei. (Atestat în forma găgăire) Stoluri de gîște sălbatice treceau din cînd în cînd prin înălțime, chemîndu-se cu găgăiri muzicale. SADOVEANU, Z. C. 182. – Variantă: găgăíre s. f.

!gâgâí (a ~) vb., ind. prez. 3 gấgâie, imperf. 3 sg. gâgâiá; conj. prez. 3 să gấgâie

!gâgâíre s. f., g.-d. art. gâgâírii; pl. gâgâíri

găgăí v. gâgâi

găgăíre v. gâgâire

gâgâí/găgăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. gâgâie/găgăie, imperf. 3 sg. gâgâiá/găgăiá

gâgâíre/găgăíre s. f., g.-d. art. gâgâírii/găgăírii; pl. gâgâíri/găgăíri

GÂGÂÍRE s. v. gâgâit.

A GÂGÂÍ pers. 3 gâgâie intranz. (despre gâște) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a face „ga-ga-ga”. [Var. găgăi] /Onomat.

găgăì v. 1. a strigà ca gâștele; 2. a vorbi îngăimat. [Onomatopee].

gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.

gî́gîĭ, a -í v. intr. (rudă cu rus. gágatĭ, rut. gégati, bg. gygny, id.; ung. gögyógni, a gîgîi, gagyogni, a dîrdîi, a flecări. V. gîngav). Strig ca gîștele. Vorbesc încurcat oprind sunetele’n gît, gîngăvesc.

GÎGÎIRE s. gîgîit, gîgîitură. (~ unei gîște.)