gâgâire definitie

2 intrări

28 definiții pentru gâgâire

găgăi v vz gâgâi
găgăire sf vz gâgâire
gărăi vi, vr vz gâgâi
gâgăi vi, vr vz gâgâi
gâgăire sf vz gâgâire
gâgâi [At: CONTEMPORANUL II, 145 / V: găgăi, gărăi, ~găi, gârgăi, gugăi[1] / Pzi: 3 gâgâie[2] / E: fo cf ga! ga!] 1 vi (D. gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. 2 vt (Fig) A se bâlbâi (din cauza nesiguranței sau a neștiinței). corectată
gâgâire sf [At: CONTEMPORANUL II, 145 / V: găgăi~, gâgăi~, gugăi~ / Pl: ~ri / E: gâgâi] 1 (D. gâște, rațe) Producere de sunete caracteristice speciei Si: gâgâit1 (1). 2 Gâgâit1 (2).
gârgăi[1] vi vz gâgâi corectată
GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. – Formație onomatopeică. Cf. ga[ga].
GÂGÂÍRE, gâgâiri, s. f. Acțiunea de a gâgâi și rezultatul ei; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâit, gâgâitură. – V. gâgâi.
GÂGÂÍ, pers. 3 gấgâie, vb. IV. Intranz. (Despre gâște sau rațe) A scoate strigăte caracteristice speciei. – Formație onomatopeică. Cf. ga[ga].
GÂGÂÍRE, gâgâiri, s. f. Acțiunea de a gâgâi și rezultatul ei; strigăt caracteristic scos de gâște (și de rațe); gâgâit, gâgâitură. – V. gâgâi.
GĂGĂÍ vb. IV v. gîgîi.
GĂGĂÍRE s. f. v. gîgîire.
GÎGÎÍ, pers. 3 gî́gîie, vb. IV. Intranz. (Despre gîște și alte păsări asemănătoare) A scoate sunetul ga-ga-ga. Gîgîie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă. STANCU, D. 190. Și gîști și rațe speriate, Fug, gîgîie și măcăiesc. La TDRG. ◊ Fig. (Depreciativ, despre femei; atestat în forma găgăi) Ce-ați spus? a țipat împăratul, binevoind a sălta în picioare din jilț. Nu găgăiți toate o dată. SADOVEANU, D. P. 128. – Variantă: găgăí vb. IV.
GÎGÎÍRE, gîgîiri, s. f. Acțiunea de a gîgîi și rezultatul ei. (Atestat în forma găgăire) Stoluri de gîște sălbatice treceau din cînd în cînd prin înălțime, chemîndu-se cu găgăiri muzicale. SADOVEANU, Z. C. 182. – Variantă: găgăíre s. f.
!gâgâí (a ~) vb., ind. prez. 3 gấgâie, imperf. 3 sg. gâgâiá; conj. prez. 3 să gấgâie
!gâgâíre s. f., g.-d. art. gâgâírii; pl. gâgâíri
găgăí v. gâgâi
găgăíre v. gâgâire
gâgâí/găgăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. gâgâie/găgăie, imperf. 3 sg. gâgâiá/găgăiá
gâgâíre/găgăíre s. f., g.-d. art. gâgâírii/găgăírii; pl. gâgâíri/găgăíri
GÂGÂÍRE s. v. gâgâit.
A GÂGÂÍ pers. 3 gâgâie intranz. (despre gâște) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a face „ga-ga-ga”. [Var. găgăi] /Onomat.
găgăì v. 1. a strigà ca gâștele; 2. a vorbi îngăimat. [Onomatopee].
gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.
gî́gîĭ, a v. intr. (rudă cu rus. gágatĭ, rut. gégati, bg. gygny, id.; ung. gögyógni, a gîgîi, gagyogni, a dîrdîi, a flecări. V. gîngav). Strig ca gîștele. Vorbesc încurcat oprind sunetele’n gît, gîngăvesc.
GÎGÎIRE s. gîgîit, gîgîitură. (~ unei gîște.)

gâgâire dex

Intrare: gâgâi
găgăi conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb intranzitiv unipersonal
gâgâi conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb intranzitiv unipersonal
gărăi
gâgăi
gârgăi
Intrare: gâgâire
gâgâire substantiv feminin
găgăire substantiv feminin
gâgăire