GÎ́DE, gîzi,
s. m. (Învechit) Călău. [Duca] păru atunci a vedea pe gîde. SADOVEANU, Z. C. 128. El boierii aduna Și de moarte-i giudeca. Gîdele îi apuca, Sus, la scară-i aducea. ALECSANDRI, P. P. 199. – Formă articulată
sg. și: gîdea (SADOVEANU, D. P. 28, PANN, P. V. III 116) (
gen.-
dat. gîdei, BĂLCESCU, O. I 69)
s. m. gîde (gîzi), s. m. –
1. Călău. –
2. Tiran. –
3. (
Arg.) Judecător.
Sl. (
bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală.
Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din
ceh.,
pol. kat „călău”, ceea ce nu pare posibil. –
Der. ghidan,
s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variație vocalică
cf. gîză-ghiză; ghidănac,
s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan,
s. m. (vlăjgan); ghiduș,
s. m. (caraghios, bufon), cu
suf. -uș; ghidușesc,
adj. (caraghios); ghidușie,
s. f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii, 64 și DAR ca
der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din
mag. büdös „puturos”, de unde provine și
săs. bidusch; și de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din
mag. gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare.
gî́de m., pl. gîzĭ (cp. cu rut. pol. kut, calăŭ). Rar azĭ. Calăŭ. – Se zice gîdele, al gîdeluĭ și gîdea, gen. fam. al luĭ gîdea: e gîdea cu ștrengu’n mînă (rev. I. Crg. 4, 390).