fâț¹ i [At: DA / E: fo] Cuvânt care sugerează o mișcare rapidă și neașteptată.

fâț² sm vz fâță

fâța av [At: GOROVEI, C. 114 / E: fâț + -a] (Pfm) Fâțâindu-se.

fâță sf [At: ISPIRESCU, L. 280 / V: (3) fâț, (4) fiță / Pl: ~țe / E: drr fâțâi] 1 (Înv) Ființă mică care se mișcă neîncetat. 2 (Înv) Copil mic și vioi. 3 Nume dat peștilor mici (care înoată repede). 4 (Îht) Zvârlugă (Cobitis taenia). 5 (Fam) Femeie afectată (care își mișcă accentuat șoldurile când merge).

FÂȚ interj. Cuvânt care imită o mișcare (continuă). [Var.: fấța interj.] – Onomatopee.

FẤȚA interj. v. fâț.

FẤȚĂ, fâțe, s. f. 1. (Reg.) Nume dat speciilor de pește mic (care înoată repede). 2. (Fam.) Femeie care se fâțâie. – Din fâțâi (derivat regresiv).

FÂȚ interj. Cuvânt care imită o mișcare (continuă). – Onomatopee.

FẤȚĂ, fâțe, s. f. 1. (Reg.) Nume dat speciilor de pește mic (care înoată repede). 2. (Fam.) Femeie care se fâțâie. – Din fâțâi (derivat regresiv).

FÎ́ȚĂ, fîțe, s. f. (Regional) Orice pește mic (care înoată repede). Dimineața plecăm spre conac cu căruța cu pește, – baboi cît degetul, fîțe cît unghia. STANCU, D. 510. Ia și tu halăul ăla și vezi de-i putea să prinzi vro fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280.

fâț/fấța interj.

fấță (reg., fam.) s. f., g.-d. art. fấței; pl. fấțe

fâț/fâța interj.

fâță s. f., g.-d. art. fâței; pl. fâțe

FÂȚĂ s. v. baboi.

FÂȚĂ s. v. fufă, plevușcă, zvârlugă.

fîț interj. – Exprimă ideea de mișcare rapidă. – Var. fîța, fî(r)ța-fî(r)ța. Creație expresivă, cf. bîț, hîț, fîșt. – Der. fîță (var. fiță), s. f. (plevușcă, pește mărunt; varietate de grindel, Cobitis taenia; băiat ager, descurcăreț; femeie de serviciu); fîrță, s. f. (copil, băiat; fată; tînără ușuratică; flecușteț, nimic); fîrțîgău, s. m. (persoană versatilă, volubilă, fără minte); fîțîi, vb. (a mișca repede; refl., a fierbe, a se agita; refl., a se răsuci; refl., a se fandosi), cu var. rară fîrțîi, fîțcîi (după Cihac, II, 108, aflat în legătură cu ceh. frcati „a se mișca”, sb. fercati „a zburătăci”); fîrțîitor, adj. (care se mișcă); fîțîială, s. f. (agitație, larmă; legănare; moft, nazuri); fiță, s. f. (plevușcă; Arg., moft, nazuri); fițărae, s. f. (Arg., moft, nazuri); fartiții, s. f. pl. (Arg., nazuri); fițuică, s. f. (notițe folosite de elevi pentru a copia la examene; ziar de categorie inferioară), probabil prin confuzia fr. fiche cu fiță, datorită rapidității cu care trebuie consultată (după Tiktin, în legătură cu germ. Fitzel „bucată”). – Din rom. provine rut. facygati (Miklosich, Wander., 14).

FÂȚ interj. pop. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda o mișcare bruscă sau mișcări continue alternative). ◊ ~ încolo, ~ încoace ba încolo, ba încoace; când încolo, când încoace. /Onomat.

fî́ț, fî́ța-fî́ța și fî́rța-fî́rța (inter), care arată huĭetu unuĭa care se tot duce și vine: ce tot fîța-fîța pe ușă, măĭ copiĭ? (V. fîțîĭ, hîrț).

fî́ță f., pl. e (d. fîțîĭ. V. hîță 1 și 2). Pește foarte mic, puĭ de pește: noĭ prindem fîțele cu mîna (Î. E. 240). Fam. Copil: o fîță de fată, eraĭ o fîță cînd eŭ eram flăcăŭ. V. chisoagă, foflic, frișcă, goghie, plevușcă, poșidic.

FÎȚĂ s. (IHT.) baboi, babușcă, (Olt.) juvete. (Peștele mărunt se numește ~.)

fîță s. v. FUFĂ. PLEVUȘCĂ. ZVÎRLUGĂ.

fâță s. f. (fam.) Femeie care se fâțâie ◊ „[...] «fâță» și «pițipoancă» de asemenea mereu prezentă în comedia lui Baranga [...]” R.l. 16 VI 80 p. 2 (din (a se) fâțâi; DEX)

fấță, fâțe, (fârță), s.f. – 1. Copil neastâmpărat. 2. Femeie plimbăreață. ♦ (onom.) Fârța, poreclă în Tăuții Măgherăuș („femeie care se fâțâia mult”) (Crâncău, 2011). – Der. regr. din (a se) fâțâi (Scriban, DEX, MDA).

fâță, fâțe s. f. femeie care își afișează nurii ostentativ.