furișare definitie

2 intrări

17 definiții pentru furișare

FURIȘÁ, furișez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) strecura pe nesimțite, pe furiș, a pătrunde sau a face să pătrundă ori a (se) introduce undeva pe neobservate, pe ascuns, tiptil. ◊ Loc. adv. Pe furișate = pe furiș. ♦ Refl. A se ascunde, a se feri de cineva. [Formă gramaticală: (în loc.) furișáte] – Din furiș.
FURIȘÁRE, furișări, s. f. Acțiunea de a (se) furișa și rezultatul ei. – V. furișa.
FURIȘÁ, furișez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) strecura pe nesimțite, pe furiș, a pătrunde sau a face să pătrundă ori a (se) introduce undeva pe neobservate, pe ascuns, tiptil. ◊ Loc. adv. Pe furișate = pe furiș. ♦ Refl. A se ascunde, a se feri de cineva. [Formă gramaticală: (în loc.) furișáte] – Din furiș.
FURIȘÁRE, furișări, s. f. Acțiunea de a (se) furișa și rezultatul ei. – V. furișa.
FURIȘÁ, furișez, vb. I. Refl. A se strecura pe nesimțite, pe furiș; a pătrunde pe neobservate, pe ascuns, tiptil. Se furișă în umbra gardurilor și înaintă cu grijă pînă-n poarta chiaburului. MIHALE, O. 491. Maică-sa îl pîndea mai cu seamă cînd se furișa în grădina din dosul casei la vremea cireșelor și a prunelor. SADOVEANU, M. C. 9. Ca doi copii nevrîstnici ne furișăm pe stradă; Ne cheamă pretutindeni ferești licăritoare. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 28. ◊ (Metaforic) Cînd am ieșit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furișat o rază. IBRĂILEANU, A. 215. Din vale și de pe stînga se furișau pînă la mine sclipirile scurte și fugătoare ale Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. ◊ Tranz. Ochii furișau priviri, și vorba tot furiș ne pipăia auzul. SADOVEANU, O. VII 205. Furișează cîte-o privire, ș-ascut urechile, doar d-or prinde ceva. DELAVRANCEA, H. T. 131. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se depărta pe furiș. Ciobanul se furișă de fiul de boier. ISPIRESCU, L. 251. Furișîndu-se de Ivan, iese cu dînsa [cu darabana] afară. CREANGĂ, P. 310.
FURIȘÁRE, furișări, s. f. Acțiunea de a (se) furișa.
furișá (a ~) vb., ind. prez. 3 furișeáză, 1 pl. furișắm, perf. s. 3 sg. furișắ; conj. prez. 3 să furișéze; ger. furișấnd
furișáre s. f., g.-d. art. furișắrii; pl. furișắri
furișá vb., ind. prez. 1 sg. furișéz, 3 sg. și pl. furișeáză, 1 pl. furișăm, perf. s. 3 sg. furișă; conj. prez. 3 furișeáză; ger. furișând
furișáre s. f., g.-d. art. furișării; pl. furișări
FURIȘÁ vb. 1. a se fofila, a se strecura, (înv. și reg.) a se șterge, (Transilv.) a se fâștica, (Mold. și Bucov.) a se șupuri, (înv.) a se fura, (fig.) a se prelinge. (S-a ~ neobservat afară.) 2. a se strecura, (rar) a se prefira. (Lumina se ~ printre arbori.)
FURIȘÁRE s. fofilare, strecurare. (~ lui din cameră.)
A SE FURIȘÁ mă ~éz intranz. A trece pe furiș. /Din furiș
furișà v. a intra sau a ieși pe furiș, a se străcura pe nesimțite.
furișéz (mă) v. refl. Intru saŭ ĭes pe furiș, mă strecor, mă șupuresc: pisica s’a furișat pe lîngă gard.
FURIȘA vb. 1. a se fofila, a se strecura, (înv. și reg.) a se șterge, (Transilv.) a se fîștica, (Mold. și Bucov.) a se șupuri, (înv.) a se fura, (fig.) a se prelinge. (S-a ~ neobservat afară.) 2. a se strecura, (rar) a se prefira. (Lumina se ~ printre arbori.)
FURIȘARE s. fofilare, strecurare. (~ lui din cameră.)

furișare dex

Intrare: furișa
furișa verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: furișare
furișare substantiv feminin