fúrcă (fúrci), s. f. –
1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinți încovoiați. –
2. Furcoi. –
3. Cantitate de fîn care se poate lua cu furca sau furcoiul. –
4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul.
5. Spînzurătoare. –
6. Stîlp sau băț de care se sprijină cumpăna puțului. –
7. Crăcană, par de susținere a unei greutăți, a unei crengi etc. –
8. Stern, os al pieptului. –
9. Stîlp, par, țăruș. –
10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de țesut. –
11. Răscruce, bifurcație. –
12. La car, loitră. –
13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. –
Mr.,
megl. furcă,
istr. furke.
Lat. fŭrca (Pușcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317),
cf. alb. furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din
rom.),
it.,
prov.,
cat.,
port. forca,
fr. fourche,
sp. horca.
Der. furcărie,
s. f. (
Mold., șezătoare la care femeile torc lînă); furcătură,
s. f. (bifurcație), cu
suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 și DAR, de la un
lat. *fŭrcatūra); furcea,
s. f. (furcuță; loitră de car), poate din
lat. *fŭrcĭlla,
cf. basc. murkila; furcer,
s. m. (
Trans., furcă cu dinții de fier); furchiță,
s. f. (furcă de tors); (în)furcitură,
s. f. (bifurcație; furcoi de fîn, căpiță); furcoaie,
s. f. (cuier); furcoi,
s. n. (furcă mare); furculiță,
s. f. (
Trans., furculiță); înfurci (
var. înfurca),
vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Pușcariu 874 și Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un
lat. *infŭrcāre. – Din.
rom. provine
ngr. φουρϰουλίτσα;
alb. furkë și furkuljitsë „furculiță”;
bg. furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195);
bg. forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuși, derivă
bg. furka direct din
lat.); și
mag. furkó (Drăganu, Dacor., VII, 199).