funcțiune definitie

29 definiții pentru funcțiune

FÚNCȚIE, funcții, s. f. 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (În forma funcțiune) (Gram.) Rolul sintactic pe care îl îndeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. (În forma funcțiune) Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din moleculă. 5. (În forma funcțiune) (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (În forma funcțiune) (Log.) Operație care, prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.
FUNCȚIÚNE s. f. v. funcție.
FÚNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.
FUNCȚIÚNE s. f. v. funcție.
FÚNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu (v. post, serviciu, slujbă); grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. Funcția de administrator. Are o funcție bună. ◊ Expr. În exercițiul funcțiunii v. exercițiu. 2. Sarcină, rol, destinație. Arta are o funcție social-educativă, un rol activ în promovarea idealurilor de libertate și progres ale poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 352, 4/1. 3. (Gram.) Rolul sintactic al unui cuvînt în propoziție. Funcțiunea de subiect a pronumelui personal. 4. (Chim.) Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din moleculă. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ și aparat din organismul viețuitoarelor. Funcțiile ficatului. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde, într-un anumit fel,, de una sau mai multe mărimi variabile independente. 7. (În expr.) A fi în funcție de = a depinde de... Plecarea e în funcție de terminarea lucrării. – Variantă: funcțiúne (pronunțat -ți-u-) s. f.
FUNCȚIÚNE s. f. v. funcție.
fúncție1 (mărime variabilă, rol, ocupație) (func-ți-e) s. f., art. fúncția (-ți-a), g.-d. art. fúncției; pl. fúncții, art. fúncțiile (-ți-i-)
fúncție2 (func-ți-e)/funcțiúne (func-ți-u-) (chim., cont., lingv., med., log.) s. f., g.-d. art. fúncției/funcțiúnii; pl. fúncții/funcțiúni
funcțiúne v. fúncție2
fúncție (mat., „mărime variabilă”, „rol, ocupație”) s. f., (sil. func-ți-e), art. fúncția (sil. -ți-a), g.-d. art. fúncției; pl. fúncții, art. fúncțiile (sil. -ți-i-)
fúncție/funcțiúne (chim., cont., gram., fil., med., log.) s. f., g.-d. art. fúncției/funcțiúnii; pl. fúncții/funcțiúni
funcțiúne v. fúncție
FÚNCȚIE s. 1. v. slujbă. 2. grad, rang, (înv.) ridicare. (Are ~ de director.) 3. calitate, rol, sarcină. (Ce ~ îndeplinește această piesă în ansamblu?) 4. v. destinație. 5. (MAT.) aplicație. 6. funcție bijectivă v. bijecție; funcție surjectivă v. surjecție.
FÚNCȚIE s.f. 1. Activitate dusă de cineva pentru a se achita de obligațiile impuse de serviciul pe care îl are; însărcinare, sarcină; slujbă. 2. Rol sintactic pe care îl îndeplinește un cuvânt în propoziție. ♦ (Log.) Operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 3. Activitatea proprie a organelor unei ființe (animale sau vegetale). 4. Totalitatea proprietăților chimice comune ale unei substanțe organice, determinate de prezența aceluiași radical organic în moleculă. 5. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile. 6. A fi în funcție de... = a depinde de... [Var. funcțiune s.f. / cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction].
FUNCȚIÚNE s.f. v. funcție.
FÚNCȚIE/FUNCȚIÚNE s. f. 1. activitate prestată de cineva pentru a se achita de obligațiile impuse de serviciu; însărcinare, sarcină; slujbă. 2. rol sintactic pe care îl îndeplinește un cuvânt în propoziție. ◊ (log.) operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 3. activitate proprie unui organ, unei ființe animale sau vegetale. 4. totalitatea proprietăților chimice ale unui compus, determinate de o anumită grupă de atomi din moleculă. 5. (mat.) mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile. 6. a fi în ~ de... = a depinde de... 7. (inform.) subprogram care calculează și întoarce subprogramului apelant o singură valoare. (< fr. fonction, lat. functio)
FUNCȚIÚNE s. f. elem. funcție.
FÚNCȚIE1 ~i f. 1) Activitate administrativă pe care o prestează cineva permanent într-o instituție în schimbul unui salariu; post. 2) Atribuție pe care o are cineva sau ceva în cadrul unui întreg; rol. ~ile inimii. 3) rar v. FUNCȚIUNE. [Art. funcția; G.-D. funcției; Sil. -ți-e] /<fr. fonction, lat. fonctio, ~onis
FÚNCȚIE2 ~i f. 1) Fenomen care depinde de alt fenomen și care se modifică în măsura modificării acestuia din urmă. 2) mat. Mărime variabilă, care depinde de una sau mai multe variabile. ~ logaritmică. ~ trigonometrică. [Art. funcția; G.-D. funcției; Sil. -ți-e] /<fr. fonction, lat. fonctio, ~onis
FUNCȚIÚNE f. Stare de funcționare a unui sistem (tehnic, organic sau social). ◊ A pune în ~ a face să funcționeze. A intra în ~ a începe să funcționeze. În exercițiul ~ii în procesul îndeplinirii îndatoririlor oficiale. [Art. funcțiunea; G.-D. funcțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. fonction, lat. fonctio, ~onis
funcți(un)e f. 1. întrebuințare naturală și regulată: toate organele noastre au funcțiunile lor; 2. exercițiul unui post, al unei sarcini publice; 3. termen algebric pentru una sau mai multe litere având o valoare determinată și care variază când se atribue acestor litere valori diferite.
*funcțiúne f. (lat. fúnctio, -ónis, d. fungi, functus, a te achita de ceva. V. defunct). Exercițiu uneĭ însărcinărĭ regulare și continue date de stat orĭ de un particular. Acțiunea proprie fiecăruĭ organ, ca digestiunea, circulațiunea, respirațiunea ș. a. Mat. Funcțiune de una saŭ maĭ multe variabile, expresiune algebrică care cuprinde una saŭ maĭ multe litere și care se află determinată cînd atribuĭ valorĭ determinate acestor litere și a căreĭ valoare variază cînd atribuĭ tot acestor litere valorĭ diferite. – Și fúncție (rus. fúnkciĭa).
FUNCȚIE s. 1. post, serviciu, slujbă, (înv. și reg.) poslușanie, (reg.) servit, (prin Mold.) breaslă, (înv.) cin, huzmet, mansup, (înv., în Transilv.) tistie, tisturie. (Avea o ~ modestă.) 2. grad, rang, (înv.) ridicare. (Are ~ de director.) 3. rol, sarcină. (Ce ~ îndeplinește această piesă în ansamblu?) 4. destinație, scop, (înv.) săvîrșire, săvîrșit. (Ce ~ va avea această construcție?) 5. (MAT.) aplicație.
fúncție s.f. Ansamblu de proprietăți ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării; rolul unei forme lingvistice în enunț,enunțare.
fúncție s.f. Ansamblu de proprietăți ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării; rolul unei forme lingvistice în enunț,enunțare.
funcție, contribuția unui element de înălțime (2) (sunet*) în cadrul unui sistem muzical dat la coeziunea și realizarea finalităților acestui sistem. Locul și rolul acestui element determină și particularizează structura* sistemului: f. este astfel modul de existență al structurii. 1. În sens restrâns, f. este o noțiune aplicabilă sistemului armonic (III, 1). Ea se cristalizează la sfârșitul sec. 19, la Riemann și, în parte, la Fétis, încununând și dând relief teoriei rameauiste. În practica armoniei (III, 2), aportul noțiunii de funcție s-a făcut simțită cu precădere în domeniul cifrajului*; este semnificativ faptul că ultima ediție a Lexicon-ului lui Riemann (1967) se păstrează încă în limitele dogmatice inițiale reducând problematica f. la problemele desemnării ei prin grafie și simbol, prin cifraj (art. Funktionsbezeichnung), ceea ce indică numai saltul – important pe atunci, dar depășit în chiar acel moment – de la concepția basului cifrat*, la o expresie teoretică proprie armoniei de la finele epocii romantice. Este adevărat că la Riemann f. era în primul rând identificarea treptelor* principale ale tonalității (2): I-IV-V cu f. de T-S-D și, în consecință, cu acordurile* acestor trepte, ceea ce era deja făcut suficient pentru a demonstra atât locul cât și rolul acestora în mecanismul cadenței (1) și al tonalității – ambele structuri principale ale facturii muzicale. De aici însă se degajă imediat consecințele acestei relații dintre funcții, atât timp cât cadența (1) autentică sau plagală devine modelul altor cadențe (destul de puțin numeroase în armonia clasică) ca și al constelației de raporturi dintre celelalte trepte și f. (paralele*, mediante*), secundarele devenind, încă de la Rameau, „satelitele” principalelor, în așa fel încât a început tot mai mult să se vorbească de o armonie tonal-funcțională. Faptul depășea deci punctul inițial al teoretizării, f. ne mai reducându-se la rolul în sine al acordurilor și punând deopotrivă accentul pe relațiile tot mai complexe dintre aceste acorduri. Ea se definea, deci, în termeni proprii, ca lanțuri de relații și, ierarhic, valoric, ca relații de relații. Nici o teoretizare ulterioară a armoniei nu a negat f. ci doar s-a străduit, în virtutea concepției de la care pornea, să dea o explicație f., dinamismului ce o caracterizează în raport cu noțiunea pereche a structurii: tendință (tendance) și repaus (repos) la Fétis; caracter expansiv al majorului* și depresiv al minorului* ca produse ale armonicelor* superioare și, respectiv, inferioare (v. dualism), ca și caracterul centripetal al D și centrifugal al S la Riemann; situarea polară a celor două D față de T și, împreună cu f. principale, a f. substitute, în polarismul* lui Karg-Elert; forțe și tensiuni interne, producătoare ale mișcării, în energetismul* lui Kurth; atracție între principalele f. ca și între toate celelalte sunete ale tonalității și armoniei în teoria atracționistă (E. Costère; J. Chailley); ipotezele încă ar putea continua, după cum ar putea fi evocate și interferențele dintre principalele explicații conferite f. 2. În sens larg, f. este o noțiune aplicată retrospectiv unor stări multivocale* sau chiar monodice*, de dinaintea armoniei și a tonalității (1) major-minore, în speță modurilor. Astfel acele trepte care, în vechea teorie, fuseseră denumite (vox) finalis (v. finală) confinalis* sau repercussa* au fost echivalate cu T, respectiv D, fiind considerate f. ♦ Nici domeniul etnomuzicologiei și al folc. comparat nu au rămas în afara influenței teoriei funcționalității. A apărut astfel ideea existenței unor f. melodice, deosebite de cele armonice, hotărâte fie de rolul unor sunete în raport cu frecvența (școala berlineză elaborează o Strukturformel, „formulă structurală”) și ponderea lor în virtutea unui simț consonantic* inconștient, fie de panta ascendentă sau descendentă, sau, din nou, de atracționism sau de energiile concentrate în linia melodică. Dacă f. este, printr-un consens unanim, considerată ca fiind proprie structurilor heptatonice*, dimpotrivă, ea apare ca problematică pentru pentatonică*, sistem vădind o „indiferență funcțională [...]”. „Nu se face simțită nu numai orice fel de <atracție>”, dar treptele sale 1, 2, 3, 5, 6 poate fiecare să facă oficiul de cadență interioară sau finală, încât s-ar greși grav voindu-se cu tot dinadinsul să li se asigure rolul de <tonică>, s-ar vedea în ele o <fundamentală> (Brăiloiu). Această indiferență funcțională este suplinită totuși, cum tot Brăiloiu opinează, prin rolul picnonului*, al formulelor (1), sau, cum considera Școala din Berlin, iar la noi G. Breazul, prin locul ocupat de către intervalul de terță* mică.
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (în engl.: European Union Civil Service Tribunal), instanță specializată a U.E. cu sediul la Luxembourg, înființată în 2004 cu rolul de a prelua o parte din atribuțiile Tribunalului de Primă Instanță și anume cele care conferă competențe în ceea ce privește judecarea disputelor dintre U.E. și funcționarii săi publici.
FÚNCȚIE (FUNCȚIÚNE) s. f. (cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction): rol sintactic pe care-l poate îndeplini un cuvânt sau o parte de vorbire în propoziție (substantivul, de exemplu, poate avea f. de subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și de element predicativ suplimentar). ◊ ~ gramaticálă: f. care ține de natura gramaticală a cuvântului; f. specifică gramaticii unei limbi. ◊ ~ sintáctică: f. specifică sintaxei unei limbi; f. care ține de posibilitățile sintactice ale unui cuvânt, de calitățile lui combinatorii. ◊ ~ predicatívă: f. de predicat pe care o pot avea verbele, locuțiunile verbale, anumite adverbe și locuțiuni adverbiale și anumite interjecții (denumite special „predicative”). ◊ ~ copulatívă: f. de copulă, pe care o contractează verbele care fac legătura între numele predicativ și subiect (verbele copulative). ◊ ~ fundamentálă: f. de bază, principală, esențială și specifică naturii morfologice a unei părți de vorbire sau a unui caz. Astfel: f. de atribut a adjectivului sau a numeralului, de predicat a verbului, de complement circumstanțial a adverbului, de subiect a nominativului, de atribut a genitivului, de complement indirect a dativului, de complement direct a acuzativului sunt f. fundamentale. ◊ ~ secundáră: f. nespecifică naturii morfologice a unei părți de vorbire sau a unui caz, ca de exemplu f. de complement circumstanțial a adjectivului, de subiect a verbului, de predicat a adverbului, de complement (indirect sau circumstanțial) a genitivului, de atribut a dativului etc.
funcția întărește organul prov. (er., glum.) viața sexuală activă menține potența.

funcțiune dex

Intrare: funcție
funcție substantiv feminin
  • silabisire: func-ți-e
funcțiune