fum definitie

3 intrări

19 definiții pentru fum

FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). ♦ Fig. Încețoșare, tulbureală, amețeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-odată din țigară sau din pipă. 3. (Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. Fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenții nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. – Lat. fumus.
FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). ♦ Fig. Încețoșare, tulbureală, amețeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. 3. (Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. Fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenții nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. – Lat. fumus.
FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produs în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial, cu ajutorul unor substanțe chimice). Cerul era limpede și albastru ca sineala. Fumurile tîrgușorului se înălțau drept în sus. SADOVEANU, O. IV. 18. Din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit. HOGAȘ, M. N. 115. Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. ◊ Negru de fum v. negru.Fig. Cu florile grămadă ca un fum, Grădina noastră. D. BOTEZ, P. O. 17. I s-au dus zilele în fum. ALECSANDRI, T. I 382. ♦ Casă (socotită a reprezenta o familie). Era socotit sat mare, avînd ca la o sută douăzeci – o sută cincizeci de fumuri. CAMIL PETRESCU, O. I 15. 2. Fig. Dungă subțire, dîră. Mai în fund, în bordeiul de pămînt, o ferestruie cît pumnul, înroșită de focul răsăritului, strecura un fum de lumină peste cuptorul mare de cărămidă. SADOVEANU, O. V 254. ♦ Amețeală. După ce trecu fumul petrecerilor și al desfătărilor, Voinea își aduse aminte că era însurat și că nevasta lui îl aștepta în ghearele vulturului. POPESCU, B. III 51. 3. Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgînd fum după fum din țigara-i groasă. SADOVEANU, B. 255. 4. Fig. (La pl.) Îngîmfare, închipuire; pretenții, gărgăuni. Știți ce fumuri avea fata atuncea. PREDA, Î. 114. Pîcîleala lui Ștefanache îmi cam scăzuse fumurile mele de mare vînător. SADOVEANU, O. VII 340. În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi... Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata. VLAHUȚĂ, O. A. III 38. Îi intrase fumurile in cap că ar fi ceva de dînsul. ISPIRESCU, U. 109. II. Canal cotit, amenajat în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș, pentru a transmite cît mai multă căldură materialului din care e făcută soba.
fum s. n., pl. fúmuri
fúmuri (atitudini) s. n. pl.
!négru-de-fum (ne-gru-) s. n.
fum s. n., pl. fúmuri
fúmuri (atitudini) s. n. pl.
négru de fum s. n. + prep. + s. n. (sil. -gru)
FÚMURI s. pl. v. ifose, prețenții.
fum (fúmuri), s. n.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigație, dezinfectare. – 3. (Înv.) Cămin, casă. – 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. Lat. fŭmus (Pușcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăsește și în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Pușcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s. n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s. m. (persoană care fumează); nefumător, s. m. (persoană care nu fumează); fumar, s. n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreață), s. f. (cantitate mare de fum); fumăriță, s. f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s. f. (mulțime, gloată), prin încrucișare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, și DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s. n. (dare percepută în trecut pe fiecare coș de fum); fumărar, s. m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.
FUM2 ~uri n. pop. Canal cu multe coturi în interiorul unei sobe, prin care trec gazele calde înainte de a ieși în hogeag. /<lat. fumus
FUM1 ~uri n. 1) Produs al arderii care se ridică în atmosferă sub formă de rotocoale. ◊ Perdea de ~ strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspiră dintr-o dată un fumător. A trage un ~ de țigară. 3) ist. Casă cu tot ce este pe langă ea, împreună cu persoanele ce locuiesc într-însa; gospodărie. 4) fig. Stare a omului buimac (de băutură). 5) la pl. Ambiție deșartă. ◊ Cu ~uri (în cap) zăpăcit. A avea ~uri a fi înfumurat și cu pretenții nejustificate. /<lat. fumus
fum n. 1. abur ce se desvoltă din corpurile în combustiune: nu e fum fără foc; 2. fig. amăgire, deșertăciune: gloria e fum; 3. pl. aburi din vin ce se urcă în cap; 4. fig. pretențiuni amăgitoare: fumurile deșerte ale lumii AL. [Lat. FUMUS].
1) fum n., pl. urĭ (lat. fûmus, fum; vgr. thymós, suflet, curaj; it. pg. fumo, pv. vfr. fum, cat. fum, sp. humo. V. afúm, parfum). Amestecătură de gaz, abur de apă și bucățele maĭ mult orĭ maĭ puțin micĭ de cărbune care se ridică din foc. Pl. Fig. Trufie, fudulie: acest tînăr are fumurĭ marĭ. Marĭ pretențiunĭ, marĭ veleitățĭ: a avea fumurĭ de deputat.
fumuri s. pl. v. IFOSE. PRETENȚII.
FUM panglică textilă care indică cea mai mică adiere a vântului, utilă deltaplaniștilor la decolare și parașutiștilor în aterizarea de precizie.
fum, fumuri, s.n. – (înv.) Gospodărie într-o localitate rurală; casă: „Satul era mic, cu puține fumuri” (Bilțiu, 1999: 359). – Lat. fumus „fum” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).
FUM subst. 1. Fumu (Dm); – Șt., mold. (Sd XI 73). 2. Fumărel, C., act. 3. *Fumotă: Fumotești s. (17 B IV 294).

fum dex

Intrare: fum
fum substantiv neutru substantiv neutru plural
Intrare: Fum
Fum
Intrare: negru-de-fum
negru-de-fum substantiv neutru (numai) singular