fulguire definitie

2 intrări

15 definiții pentru fulguire

FULGUÍ, pers. 3 fulguiește, vb. IV. Intranz. A ninge cu fulgi rari. – Fulg + suf. -ui.
FULGUÍRE, fulguiri, s. f. Acțiunea de a fulgui și rezultatul ei; fulguială, fulguit. – V. fulgui.
FULGUÍ, pers. 3 fulguiește, vb. IV. Intranz. A ninge cu fulgi rari. – Fulg + suf. -ui.
FULGUÍRE, fulguiri, s. f. Acțiunea de a fulgui și rezultatul ei; fulguială, fulguit. – V. fulgui.
FULGUÍ, pers. 3 fulguiește, vb. IV. Intranz. impers. A ninge cu fulgi rari. Vîntul duduie în horn. Afară fulguiește mereu. VLAHUȚĂ, O. A. II 57. ◊ Fig. (Cu precizarea subiectului) Fetele în sărbătoare, Fulguiesc ca o ninsoare Pe verdeață, în cîmpii. BELDICEANU, P. 56.
FULGUÍRE, fulguiri, s. f. Faptul de a fulgui; fulguială. Străzile se umpleau de lume, sub fulguirea înceată a omătului. CAMILAR, N. I 112. Era toamnă, tîrziu, cu fulguiri în aer. PAS, Z. I 193. ◊ Fig. Se lucra de zor în fulguirea de lumină și în pîlpîirea flăcărilor ce păreau să toarcă, asemenea unor uriași motani. CĂLUGĂRU, O. P. 343. Soarele cernea lumină de primăvară și, din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258.
fulguí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. fulguiéște, imperf. 3 sg. fulguiá; conj. prez. 3 sg. să fulguiáscă
fulguíre s. f., g.-d. art. fulguírii; pl. fulguíri
fulguí vb., ind. prez. 3 sg. fulguiéște, imperf. 3 sg. fulguiá; conj. prez. 3 sg. fulguiáscă
fulguíre s. f., g.-d. art. fulguírii; pl. fulguíri
FULGUÍRE s. v. fulguială.
A FULGUÍ pers. 3 ~iéște intranz. 1) A ninge cu fulgi rari. 2) fig. A se mișca asemenea unor fulgi. [Sil. -gu-i] / fulg + suf. ~ui
fulguì v. a ninge rar, a cădea fulgi de zăpadă.
fúlguĭ și -ĭésc v. intr. (d. fulg). Ning rar numaĭ cu cîțĭ-va fulgĭ. V. impers. Fulguĭe de ninsoare (Sov. 245).
FULGUIRE s. (MET.) fulguială, fulguit, (Munt. și Olt.) prășcău. (Afară cade o ~ ușoară.)

fulguire dex

Intrare: fulgui
fulgui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: fulguire
fulguire substantiv feminin