FRÎ́NGE, frîng, vb. III. Tranz. 1. (Mai ales cu privire la obiecte tari) A rupe (de obicei în două părți) prin lovire, îndoire sau apăsare puternică. De cîte ori se întorcea tata de la oraș, aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile. SAHIA, N. 32. Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat Un brad din fața casei. COȘBUC, P. I 258. Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi. EMINESCU, O. I 129. Au lovit într-un loc vîrtos, încît puțin au lipsit de a-și frînge sapa. DRĂGHICI, R. 80. ◊ Expr. Na-ți-o bună, că ți-am frînt-o! = na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! v. frînt. Na-ți-o bună, că ți-am frînt-o, zise Trăsnea. CREANGĂ, O. A. 90. ◊ Refl. Au dat zmăul să se lupte din fugă și i-au crăpat calul; au mai dat și din sabie și i s-au frînt sabia. SBIERA, P. 93. Brazii trufași ai codrilor se frîngeau cu glasuri de trăsnet. HOGAȘ, M. N. 176. ♦ (Cu privire la oase, p. ext. la membrele corpului) A fractura, a rupe. Plumbul... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. De aș prinde puiușorul, Pe loc i-aș frînge piciorul. ALECSANDRI, P. P. 331. ◊ Expr. A-și frînge (sau a-i frînge cuiva) gîtul = a muri într-un accident (sau a omorî, a ucide); fig. a-și ruina situația (sau a ruina situația cuiva) prin întreprinderi nereușite. Am spus eu că ăsta are să-i frîngă gîtul lui Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. N-am chef să-mi frîng gîtul pe șosele. REBREANU, R. I 153. Or fugi de mine toți tinerii. – Or fugi?... Pentru ce? – De frică să nu-și frîngă gîtul cînd or cerca s-ajungă pînă la mine. ALECSANDRI, T. I 340. A-și frînge mîinile = a-și împreuna mîinile și a-și îndoi cu putere degetele (în semn de durere, deznădejde sau regret). Florica povestea și plîngea, iar bătrînii își frîngeau mîinile ascultînd. REBREANU, R. II 58. Fata se frămînta desperată; se învîrtea prin casă frîngîndu-și mîinile, nehotărîtă, neștiind ce trebuie să facă. BART, E. 337. Și plîngea, plîngea, Mînile-și frîngea, Căci așa mult, biata, Își iubise fata. COȘBUC, P. II 162. Moare! țipă Tudora, frîngîndu-și mîinile. VLAHUȚĂ, O. A. II 41. ♦ Fig. A ucide, a omorî. Nea Ghiță mă privește pe subt frunte ca hoțul; dac-ar putea, m-ar frînge. SADOVEANU, M. C. 143. Manoli, Manoli, Meștere Manoli! Zidul rău mă strînge... Copilașu-mi frînge! ALECSANDRI, P. P. 190. ♦ Refl. (Despre o masă de apă, despre valuri) A se lovi (de mal, de stînci etc.) împrăștiindu-se în valuri mici. Munți de ape ce se frîng de maluri. NECULUȚĂ, Ț. D. 28. ♦ (Despre linii) A se întrerupe, a se îndrepta brusc în jos. (Poetic) Linia... de deasupra [Hasmașului Mare] trecind întunecată și zimțuită dintr-o parte în alta a cerului, se frînge deodată la mijloc. BOGZA, C. O. 13. ♦ Refl. Fig. A se curma. Glasul lui Iordache se frînse. DUMITRIU, N. 62. O nespusă melancolie îi coprinse sufletul. Gîndurile se frîngeau neisprăvite. D. ZAMFIRESCU, R. 76. 2. Fig. (Cu privire la inimă sau la suflet ca sediu al sentimentelor) A întrista, a îndurera, a mîhni. Cînd ești tristă, doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Maica noastră, nu mai plînge, Plînsu-ți inima ne frînge! BOLINTINEANU, O. 91. Doru sufletul mi-l frînge! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ Refl. Taci, drăguță, nu mai plînge, Că-n piept inima-mi se frînge. ALECSANDRI, P. P. 211. 3. Fig. (Cu complementul «mijlocul») A se îndoi de mijloc, a se apleca. Știa să joace, să-și frîngă mijlocul și să treacă frumos prin cerc. VLAHUȚĂ, N. 107. ◊ Refl. Sărind de la pămînt, se frîngeau din șale scăpînd armele. CAMILAR, N. I 48. Ca lovit de un glonte, Neagu se frinse în două. BART, E. 212. Și mijlocul mi se frînge, De greul păcatelor, De sarcina armelor. ALECSANDRI, P. P. 255. 4. Fig. A înfrînge, a învinge, a birui. Cereștii ochi, cu-o dulce putere de nespus, Mi-au frînt împotrivirea. TOMA, C. V. 151. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I 265. ♦ A birui (în luptă). Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul I-am frînt! ALECSANDRI, P. A. 143.