fruntar definitie

15 definiții pentru fruntar

FRUNTÁR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Catapeteasmă. 3. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. – Lat. frontale sau frunte + suf. -ar.[1]
FRUNTÁR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. – Lat. frontale sau frunte + suf. -ar.
FRUNTÁR, fruntare, s. n. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și trece peste fruntea calului.
fruntár s. n., pl. fruntáre
fruntár s. n., pl. fruntáre
FRUNTÁR s. (TEHN.) (prin Munt.) corună, (prin Mold.) masa pietrelor. (~ la moară.)
FRUNTÁR s. v. catapeteasmă, iconostas, tâmplă.
FRUNTÁR ~e n. 1) Element de harnașament constând dintr-o curea care trece peste fruntea calului. 2) Fâșie de pânză folosită pentru a lega fruntea nou-născuților. 3) bis. Fâșie de hârtie cu o inscripție, care se pune pe fruntea mortului. /<lat. frontale
fruntar n. 1. cureaua de pe fruntea calului; 2. stratul pietrelor morii. [Lat. FRONTALE].
fruntár n., pl. e (lat. frontale). La frîŭ, cureaŭa de la fruntea caluluĭ. Ban. Grinda de deasupra ușiĭ. V. fronton.
FRUNTAR s. (TEHN.) (prin Munt.) corună, (prin Mold.) masa pietrelor. (~ la moară.)
fruntar s. v. CATAPETEASMĂ. ICONOSTAS. TÎMPLĂ.
fruntár, fruntare, s.n. – 1. Pragul de sus al porților de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor, 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești (Georgeoni, 1936). – Lat. frontale „din frunte” (Șăineanu, Scriban; Pascu, DA, cf. DER; DEX) sau frunte + suf. -ar (DEX, MDA).
fruntár, -e, s.n. – 1. Pragul de sus al porților de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești (Georgeoni 1936). – Lat. frontale (Pascu, DA).
FRUNTAR (< frunte) s. n. 1. Grinda principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Catapeteasmă. 3. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei, trecând peste fruntea calului. 4. Bentiță de mătase sau de catifea, brodată cu mărgele cu care se fixează pe frunte marama în portul popular din Muscel.

fruntar dex

Intrare: fruntar
fruntar substantiv neutru