frântură definitie

13 definiții pentru frântură

FRÂNTÚRĂ, frânturi, s. f. 1. Frângere; ceea ce se obține frângând sau rupând ceva; bucată desprinsă de la locul ei sau rămasă dintr-un întreg îmbucătățit. ◊ Expr. Frântură de limbă = vorbire încâlcită; p. ext. frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. ♦ Porțiune dintr-un întreg; fracțiune (1). 2. (Pop.) Fractură. 3. (Rar) Spărtură. – Lat. *franctura (= fractura) sau frânt + suf. -ură.
FRÂNTÚRĂ, frânturi, s. f. 1. Frângere; ceea ce se obține frângând sau rupând ceva; bucată desprinsă de la locul ei sau rămasă dintr-un întreg îmbucătățit. ◊ Expr. Frântură de limbă = vorbire încâlcită; p. ext. frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. ♦ Porțiune dintr-un întreg; fracțiune (1). 2. (Pop.) Fractură. 3. (Rar) Spărtură. – Lat. *franctura (= fractura) sau frânt + suf. -ură.
FRÎNTÚRĂ, frînturi, s. f. 1. Ceea ce se obține frîngînd sau rupînd ceva; bucată desprinsă de la locul ei sau rămasă dintr-un întreg îmbucătățit. Iuga cutează să se ofere a cumpăra frînturile moșiei. REBREANU, R. I 142. Sima a luat frîntura de pîine rece, a rupt-o în bucățele mărunte. SANDU-ALDEA, U. P. 18. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate. IOSIF, P. 26. Dar pe ce, frate, mergea? Pe chite de floricele, Și pe frînturi de inele Și pe boabe de mărgele. PĂSCULESCU, L. P. 266. ◊ Fig. Noaptea părea o frîntură de basm. MIHALE, O. 356. ♦ Porțiune dintr-un întreg. V. fragment. În fund, departe, sub lună, licărea o frîntură de pîrău. SADOVEANU, O. VI 189. ◊ Fig. O frîntură de zîmbet, ascunsă și fugară, flutură pe buzele și-n privirile călărețului. MIHALE, O. 154. Am închinat iubirii trecătoare Frînturi de suflet și scîntei de rime. CAZIMIR, L. U. 98. 2. Fragment dintr-o vorbire, dintr-o povestire, dintr-un cîntec. Strigătul umplu satul, frînturi din el se desprindeau ca limbile de foc dintr-o bobotaie uriașă. DAN, U. 125. Deodată, prin căldură și prin adînca tăcere a taberei, răzbătu în apropiere, la o cotitură, un strigăt, apoi o frîntură de cîntec răgușit. SADOVEANU, O. I 163. Bucuria jucătorilor izbucnea în frînturi de strigături. REBREANU, R. I 128. ◊ Expr. Frîntură de limbă = fel de a vorbi încîlcit; p. ext. frază încîlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu s-a mai dat a vedea. CREANGĂ, A. 84. 3. (Popular) Fractură. Găinile sufăr de multe ori de diferite frînturi de oase. ȘEZ. III 203. 4. (Rar) Spărtură. Fără de a socoti lacuna lăsată de o frîntură a vasului, numărul figurelor nu este mai puțin de vreo cincizeci. ODOBESCU, S. II 188.
frântúră s. f., g.-d. art. frântúrii; pl. frântúri
frântúră s. f., g.-d. art. frântúrii; pl. frântúri
FRÂNTÚRĂ s. 1. v. bucată. 2. v. fragment.
FRÂNTÚRĂ s. v. blenoragie, fractură, gaură, gonoree, ruptură, spărtură.
FRÂNTÚRĂ ~i f. 1) Parte desprinsă în urma frângerii unui obiect. ◊ ~ de limbă a) vorbire confuză, greu de înțeles; b) enunț conținând cuvinte greu de rostit. 2) Bucată dintr-un întreg; fragment. ~ de cântec. 3) pop. Fractură a unui os. /<lat. franctura
frământări (de limbă) f. pl. sau frânturi de limbă, fraze compuse din vorbe grele de rostit ce se spun pe la șezători (Ex: capra calcă ’n piatră, piatra crapă ’n patru; crape capu caprei ’n patru, cum crapă piatra ’n patru); aceste fraze trebue să fie zise iute și de multe ori.
frântură f. rezultatul frângerii: 1. bucată ruptă; 2. frântură de limbă, joc de cuvinte (v. frământări). [Lat. FRACTURA].
frîntúră f., pl. ĭ. Lucru frînt, fractură, fracțiune, bucată: frînturĭ de oase. Locu unde s’a frînt un lucru: cenușiŭ ca frîntura feruluĭ ( fr. gris fer). – Vechĭ și frîmtură.
frîntu s. v. BLENORAGIE. FRACTURĂ. GAURĂ. GONOREE. RUPTURĂ. SPĂRTURĂ.
FRÎNTU s. 1. bucată, crîmpei, fracțiune, fragment, parte, porțiune, secțiune, tranșă, (pop.) dărab, partal, (înv. și reg.) părtenie, (reg.) jarchină, ștuc. (O ~ dintr-un tot.) 2. crîmpei, fragment, parte, (reg.) crîmpot. (A ascultat o ~ din discuția lor.)

frântură dex

Intrare: frântură
frântură substantiv feminin