fortuna definitie

2 intrări

16 definiții pentru fortuna

FORTÚNA n. pr. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.
FORTÚNA s. f. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.
FORTÚNĂ s. f. v. furtună.
FURTÚNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoțit de ploaie, grindină și descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munți, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesînd fulgi mari și moi. SADOVEANU, B. 138. O luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... Furtună de aplauze. 2. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia intr-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. GHEREA, ST. CR. II 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei. COȘBUC, P. I 120. 3. Fig. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună... Cîntecul lor de chemare. De împăcare ori de furtună. DEȘLIU, G. 19. – Pl. și: furtune (EMINESCU, O. I 31). – Variantă: (învechit) fortúnă (SBIERA, P. 223) s. f.
Fortúna (livr.) s. propriu f., g.-d. Fortúnei
Fortúna s. pr. f., g.-d. art. Fortúnei
FORTÚNA s.f. (Mit.) Soartă; noroc; zeița sorții. [< lat. fortuna].
FORTÚNA s. f. (mit.) soartă, destin; noroc. (< lat. fortuna)
FORTÚNA f. livr. 1) (în concepțiile mistice) Forță supranaturală care se crede că ar determina dinainte desfășurarea evenimentelor; soartă; ursită; destin; fatalitate. 2) fig. Concurs de împrejurări favorabile; noroc; șansă. /Cuv. lat.
Fortuna f. Mit. zeița noroacelor, divinitate oarbă care împarte după plac bunurile și relele.
furtúnă f., pl. ĭ (ngr. furtúna și fort-, d. it. [maĭ ales ven.] fortuna, soartă, avere, furtună; mlat. fortuna, furtună, cl. fortuna, noroc, d. fors, soartă; turc. fyrtyna, bg. sîrb. furtuna, alb. -ună. Averea unor corăbierĭ, ca Venețieniĭ, depindea de starea măriĭ. Córrere fortuna, fr. courir fortune, a te expune sorțiĭ, a-țĭ căuta norocu; fortune de mer, accident pe mare). Vijălie, mare vînt pe apă orĭ pe uscat. Fig. Zbucĭum: furtuna din sufletu luĭ. V. uragan.
Fortuna, străveche divinitate romană, care cîrmuia soarta oamenilor. Era identificată cu Tyche, din mitologia greacă. Zeița Fortuna era reprezentată ținînd în mînă Cornul Abundenței, ca dătătoare de belșug, cu o cîrmă, fiind cea care „cîrmuia” destinele lumii, și cu ochii legați, întruchipînd soarta oarbă. Ea le împărțea oamenilor, după bunul ei plac, fericirea sau nenorocirea, bogăția sau sărăcia, binele sau răul.
Tyche, zeița și personificarea „Sorții”, identificată cu Fortuna din mitologia romană. Ea le împărțea oamenilor, după bunul său plac, binele sau răul, fericirea sau nenorocirile.
FORTUNA (în mitologia romană) Zeița sorții schimbătoare. Reprezentată ținând cornul abundenței (ca dătătoare de belșug), cu o cârmă de corabie (întrucât ea „cârmuiește” destinul oamenilor) și, cel mai adesea, legată la ochi (deoarece împarte darurile sale la întâmplare). În cultul popular roman era implicit și zeița norocului. La greci, Tyche. ♦ S. f. (Livr.) Soartă, destin.
FURTUNA (FORTUNA), lac în Delta Dunării, situat în NE ostrovului Maliuc, în apropiere de brațul Sulina, de care este legat prin mai multe gârle; 906,25 ha. Ad. max.: 2 m. Pescuit.
Fortuna, zeiță a sorții schimbătoare în mitologia romană, reprezentată cu cornul abundenței, cu o cârmă de corabie și, cel mai adesea, legată la ochi, întrucât împărțea darurile sale la întâmplare; la greci îi corespundea Tyche.

fortuna dex

Intrare: Fortuna
Fortuna substantiv propriu feminin
Intrare: fortună
fortună