fonetică definitie

23 definiții pentru fonetică

FONÉTIC, -Ă, fonetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, structura acustică, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. Fonetică funcțională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ține de fonetică (1), privitor la fonetică. Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. – Din fr. phonétique.
FONÉTIC, -Ă, fonetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. Fonetică funcțională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ține de fonetică (1), privitor la fonetică. ◊ Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. – Din fr. phonétique.
FONÉTIC, -Ă, fonetici, -e, adj. Relativ la sunetele unei limbi; privitor la fonetică. Unificarea fonetică este un proces mai complicat și nu se poate afirma că el s-a încheiat vreodată într-o limbă vie. MACREA, F. 102. Schimbările fonetice nu se produc la întîmplare... putem stabili anumite norme în dezvoltarea sunetelor vorbite. ROSETTI, S. L. 15. ◊ Ortografie fonetică = ortografie bazată, pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță.
FONÉTICĂ s. f. Ramură a lingvisticii care studiază sunetele limbii. Fonetica a ajutat în mare măsură lingvistica să devină o știință. L. ROM. 1953, nr. 3, 19. Fonetica este în legătură nemijlocită cu întregul vocabular, căci ea furnizează sunetele din care se alcătuiesc cuvintele. GRAUR, F. L. 161. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele fără a se mărgini la o limbă anumită. Fonetică descriptivă = ramură a foneticii care definește și clasifică sunetele vorbite, în general, sau sunetele unei limbi anumite, la un moment dat. Fonetică istorică = ramură a foneticii care stabilește legile care determină transformarea sunetelor unei limbi date sau a unei familii de limbi. Fonetică experimentală = studiul sunetelor vorbirii, făcut cu ajutorul a diferite aparate de înregistrare, de reproducere etc. Fonetică funcțională = fonologie.
fonétic adj. m., pl. fonétici; f. fonétică, pl. fonétice
fonétică s. f., g.-d. art. fonéticii
fonétic adj. m., pl. fonétici; f. sg. fonétică, pl. fonétice
fonétică s. f., g.-d. art. fonéticii
FONÉTICĂ s. (înv.) fonologie.
FONÉTIC, -Ă adj. Referitor la fonetică. ◊ Ortografie fonetică = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță. [< fr. phonétique].
FONÉTICĂ s.f. Disciplină care studiază structura sonoră, modificările și legile după care se modifică sunetele unei limbi. [< fr. phonétique].
FONÉTIC, -Ă I. adj. referitor la sunetele limbii, la fonetică. ♦ ortografie ~ă = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță. II. s. f. ramură a lingvisticii care studiază structura sonoră, modificările și legile după care se modifică sunetele unei limbi. ♦ ~ă funcțională = fonologie. (< fr. phonétique, gr. phonetikos)
FONÉTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de fonetică; propriu foneticii. Studiu ~. ◊ Ortografie ~că ortografie care are la bază principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. 2) Care ține de sunetele limbii; propriu sunetelor limbii. Transcriere ~că. /<fr. phonétique
FONÉTICĂ f. 1) Totalitate a sunetelor dintr-o limbă și particularitățile lor acustice și articulatorii; structura sonoră a unei limbi. 2) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor unei limbi. /<fr. phonétique
fonetic a. relativ la sonuri, la voce: scriere fonetică. ║ fonetică f. studiul științific al sonurilor limbei.
*fonétic, -ă adj. (vgr. phonetikós. V. fonic). Care exprimă sunetu: aparate fonetice. Relativ la sunete, la voce: cercetare fonetică. Scriere, ortografie fonetică, în care se scrie așa cum se pronunță. Subst. Persoană care se ocupă de fonetică. S. f., pl. ĭ. Acea parte a gramaticiĭ care tratează despre sunete și articulațiunĭ. Studiu științific al sunetelor uneĭ limbĭ, numit și fiziologia sunetelor. Carte care tratează despre acest subĭect. Adv. În mod fonetic, cum vorbeștĭ: a scrie fonetic.
FONETICĂ s. (înv.) fonologie.
fonetice, semne ~ (< gr. φωνητιϰὰ σημάδια, [fonetica simádia]) (Biz.) v. notație (IV.)
ACCIDENT FONETIC s. n. + adj. (< fr. accident phonétique, cf. lat. accidens, it. accidente): schimbare fonetică combinatorie (pozitionaîă) fără caracter de lege, neregulată, întâmplătoare. Sunt considerate a.f. toate modificările fonetice condiționate: asimilarea, disimilarea (disimilația), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza și sincopa (v. pe fiecare în parte precum și modificare fonetică).
FONÉTIC, -Ă adj. (< fr. phonétique): în sintagmele alfabet fonetic, corespondență fonetică, evoluție fonetică, exercițiu fonetic, hipercorectitudine fonetică, lege fonetică, modificare fonetică, mutație fonetică, ortografie fonetică, scriere fonetică, sistem fonetic, structură fonetică și transcriere fonetică (v.).
FONÉTICĂ s. f. (< fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ ~ generálă: ramură a f. care studiază sunetele în general, ca produse fiziologice, neoprindu-se la o limbă anumită. ◊ ~ articulatórie: ramură a f. care studiază mișcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor precum și funcțiile acestor organe. ◊ ~ acústică: ramură a f. care studiază proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența și amplitudinea lor în timpul transmiterii. ◊ ~ auditívă: ramură a f. care studiază ascultarea și perceperea sunetelor vorbirii. ◊ ~ descriptívă (sincrónică): ramură a f. care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în mod neevolutiv, static sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. În lingvistica românească este cunoscută lucrarea de f. descriptivă a acad. Alexandru Rosetti: Introducere in fonetică, București, 1957 și 1963 (ediția a II-a a apărut în Portugalia, la Lisabona, în 1962: „Introdução à fonetica”). ◊ ~ istórică (diacrónică): ramură a f. care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în evoluția lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Reprezentanții cei mai de seamă ai f. istorice au fost lingvistul german August Schleicher (1821-1868), creatorul concepției naturaliste în lingvistică, și lingvistul rus Filip Fiodorovici Fortunatov (1848-1914). ◊ ~ comparátă: ramură a f. care studiază sunetele în evoluția lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut odată cu f. istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc. ◊ ~ experimentálă (instrumentálă): ramură a f. care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice avansate (chimograful, spectrograful, chimogramă, spectrogramă, palatogramă etc. – v. fiecare în parte); metodă de cercetare a sunetelor unei limbi cu ajutorul mijloacelor mecanice și electromecanice. F. experimentală a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924) la începutul secolului al XX-lea (lucrare principală: Principes de pbonétique expérimentale – „Principii de fonetică experimentală”, 1897-1909). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu e pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit metoda f. experimentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram și Emanuel Vasiliu. ◊ ~ funcționálă (fonologíe): ramură a f. care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) și caracterul diferitelor variante ale acestora. Unul dintre creatorii f. funcționale a fost lingvistul rus Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), a cărui lucrare principală este Grundzüge der Phonologie („Principii de fonologie”), 1939. ◊ ~ structurálă (structuralístă): ramură a f. care se ocupă cu studiul structurilor fonetice ale unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor, cu studiul sistemului fonetic al unei limbi în care componentele se condiționează reciproc. ◊ ~ sintáctică (sandhi): modificare fonetică (asimilare, disimilare etc.) intervenită între două (sau trei) cuvinte datorită vecinătății lor în lanțul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Fenomenul afectează finala primului cuvânt sub influența inițialei celui de-al doilea. Astfel: sunetul n, nazală dentală, devine m, nazală bilabială, sub influența bilabialei p cu care începe cuvântul următor în sintagma în pădure > îm pădure; de asemenea, consoana surdă s, care în enunțul „Copiii ăștia-s buni” reprezintă forma neaccentuată de persoana a III-a plural a verbului a fi la prezentul indicativului, se pronunță z (se sonorizează) datorită vecinătății sale cu consoana sonoră b, cu care începe cuvântul următor. Forma unui cuvânt pronunțat izolat, precedat și urmat de pauză, este forma lui absolută, în timp ce forma unui cuvânt pronunțat în frază, fără a fi separat prin pauze de forma precedentă și următoare, este o formă în sandhi (conjunctă, legată), așa cum există în limba franceză: ils sont six („il sõ sis”), six oiseaux („sizwazo”) – „ei sunt șase”, „șase păsări”. F. sintactică relevă influența exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în propoziție și frază; ea este „o replică” dată de sintaxă evoluției fonetice și morfologice a formelor.
SIMBOLISM FONETIC s. n. + adj. (< fr. symbolisme phonétique): considerarea unor sunete ca reprezentând anumite valori, ca de exemplu onomatopeele.
metaforă fonetică, sin aliterație.

fonetică dex

Intrare: fonetic
fonetic adjectiv
Intrare: fonetică
fonetică substantiv feminin
Intrare: simbolism fonetic
simbolism fonetic substantiv neutru (numai) singular
Intrare: accident fonetic
accident fonetic substantiv neutru