FONAȚIÚNE, fonațiuni, s. f. Ansamblul fenomenelor care produc vocea. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. phonation.

FONAȚIÚNE, fonațiuni, s. f. Ansamblul fenomenelor care produc vocea. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. phonation.

fonațiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. fonațiúnii; pl. fonațiúni

fonațiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. fonațiúnii; pl. fonațiúni

FONAȚIÚNE s.f. (Biol., fiz.) Ansamblul fenomenelor care produc vocea. [Pron. -ți-u-, var. fonație s.f. / < fr. phonation, cf. gr. phone – voce].

FONAȚIÚNE s. f. ansamblul factorilor de producere a vocii. (< fr. phonation)

FONAȚIÚNE ~i f. Totalitate a fenomenelor de producere a vocii. [Art. fonațiunea; G.-D. fonațiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. phonation

fonați(un)e (< fr. phonation < gr. φωνή, „sunet”), producerea vocii (1), studiul ansamblului factorilor anatomici, fiziologici și psihici care concură la funcționarea mecanismului de producere a vocii vorbite și cântate. Primele noțiuni despre anatomia și fiziologia vocii cântate se întâlnesc în cartea lui Pietro Aaron, Il Thoscanello della musica, Veneția, 1523. Ca știință, f. s-a dezvoltat îndeosebi în ultimele decenii, fără însă a se fi ajuns la elucidarea problemei fundamentale din fiziologia producerii vocii: modul în care vibrează coardele vocale, comportarea lor în diferitele manifestări ale f.