foame definitie

2 intrări

20 definiții pentru foame

FOÁME s. f. 1. Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă; lăcomie. – Lat. fames, -is.
FOÁME s. f. 1. Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă; lăcomie. – Lat. fames, -is.
FOÁME s. f. (Construit de obicei cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în cazul dativ) 1. Senzația nevoii de a mînca. Nu mi-i foame, răspunse rîzînd fata. SADOVEANU, B. 21. Vă e foame, spunea ea, știu, așteptați, nu mai e mult. Și judecă în mintea ei cum are să le astîmpere foamea. SAHIA, N. 44. La drum umbra mea se ține, nu se ține de mine, dar foamea nu mă slăbește, cum nu-l slăbește pe crocodil. HOGAȘ, M. N. 80. Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ◊ Foame de lup v. lup.Expr. A muri de foame v. muri. A fi muritor de foame v. muritor. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă, lăcomie. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate, Fără lăcate, fără peceți, Luate din viață. DEȘLIU, G. 9. Orice faptă, cît ar fi ea de bună... n-o mai înțeleg, dacă se arată așa ca la Miai: cu foame de avere. PREDA, Î. 113. Poporul calcă cu pas de fier Să-năbușe lacoma, cruda Oaste vrășmașă ca o ventuză, Pîndind, fugind cu foamea de sînge pe buză. BOUREANU, S. P. 12.
foáme s. f., g.-d. art. foámei
foáme s. f., g.-d. art. foámei
FOÁME s. nemâncare. (Mort de ~.)
foáme s. f.1. Nevoia de a mînca. – 2. Dorință nestăvilită, poftă, lăcomie. – Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR). cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat naștere multor discuții. Densusianu, Hlr., 72, semnala că port. nu poate servi drept referință pentru rom., dar cf. vegl. fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), și schimbarea identică a lui natare › it. notare, rom. (în)nota, corvcadă < corvadă, și probabil doară < dară, și în sens contrar afară < ad foras, sfărma < *exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influența labialei (Tiktin; DAR); prin încrucișarea cu fŏmes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influența unei forme atone, ca fometos < *fămetos, unde schimbarea de timbru ar fi posibilă; însă autorii care susțin această influență (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeași care resping, pe bună dreptate, posibilitatea unei influențe a formelor secundare, ca frăsinet de la frasin sau beată de la beat (Graur, BL, V, 119). Prezența lui foamete, s. f. (foame; penurie, sărăcie, lipsă de alimente) alături de foame demonstrează că este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt cap-capete, noră-nurori, oaspete-oaspeți, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR consideră greșit că foamete provine de la foame, ca foamene, formă extrem de îndoielnică). Este posibil, prin urmare, ca fames să se fi încrucișat în lat. pop. cu fomes, fomitem „materie inflamabilă” (de la foveo, „a ocroti”), cf. Pușcariu 631; Candrea-Dens., 623, datorită unui paralelism cu esca „aliment” și iască. Der. fometos, adj. (flămînd); înfometat, adj. (flămînd), creație artificială a lui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca alții să sufere de foame).
FOÁME f. 1) Senzație fiziologică provocată periodic de necesitatea de a mâncă. ◊ ~ de lup foame mare. 2) fig. Poftă nestăpânită. ~ de bani. [G.-D. foamei; Sil. foa-me] /<lat. fames, ~is
foame f. mare poftă de mâncare. [Lat. FAMES].
foáme (oa dift.) f. (lat. fămes, reto-rom. fom, it. fame, fr. faim, sp. hambre, pg. fome). Apetit, nevoĭe de a mînca. Foame de lup, mare foame bulimie.
FOAME s. nemîncare. (Mort de ~.)
FOAME. Subst. Foame, foamete, foame de lup, flămînzire, nemîncare, hămeseală (fam.), lihneală, înfometare, post (fig.), ramazan (fig., fam.); dietă, regim; cură de slăbire; subnutriție, subalimentare, subalimentație; inaniție. Apetit, poftă de mîncare. Foame patologică, oreximanie, bulimie, cinorexie. Flămînd, flâmînzilă. Adj. Flămînd, înfometat, famelic, nemîncat, lihnit, hămesit (fam.), hămesit de foame, mort de foame, leșinat de foame, sfîrșit de foame, chinuit de foame, flămînzit, cu stomacul gol; cu burta lipită de spinare; subnutrit, subalimentat. Vb. A flămînzi, a răbda (a suferi) de foame, a lihni, a fi lihnit de foame, a i se lihni cuiva, a fi flămînd, a face foamea, a posti, a ține post, a-i fi foame, a fi înfometat, a muri (a crăpa, a leșina, a fi leșinat) de foame, a fi hămesit, a hămesi (fam.), a fi nemîncat, a se hrăni cu vînt, a-l tăia (pe cineva) la ramazan (fam.), a face ramazan (fam.), a i se lipi (cuiva) coastele (de foame), a simți un gol la (în) stomac, a fi rupt (fript) în coș, a fi lat de foame, a fi lipit de foame, a avea coastele lipite, a i se lungi (cuiva) urechile de foame, a i se pune (cuiva) soarele drept inimă, a-i chiorăi (cuiva) mațele (de foame), a sta cu dinții la stele, a-și pune pofta în cui, a-și pune dinții pe poliță, a mînca răbdări prăjite, a se hrăni cu mană cerească. A înfometa, a flămînzi, a face să flămînzească, a subalimenta. Adv. Pe nemîncate, pe stomacul gol, pe inima goală. V. alimentație, voracitate.
AURI SACRA FAMES! (lat.) blestemata foame de aur! – Vergiliu, „Eneida”, III, 56. Mobilul pentru care regele Traciei, Polimnestor, l-a ucis pe Polidor, fiul lui Priam, ce-i fusese încredințat împreună cu aurul Troiei. Setea de avere, care împinge la ticăloșii.
FOÁME (lat. fames) s. f. 1. (FIZIOL.) Stare funcțională periodică a organismului animal, manifestată prin senzația puternică de a mânca, asociată cu contracții ritmice ale stomacului gol, generată de scăderea rezervelor nutritive. F. poate fi: acută, provocând moartea, când organismul pierde 30-40% din greutate (la om după 40-71 de zile), și cronică, provocând distrofii alimentare caracteristice populațiilor subnutrite. 2. Fig. Dorință nestăvilită; lăcomie.
MALESUADA FAMES (lat.) foamea care îndeamnă la rele – Vergiliu, „Eneida”, VI, 276. Unul dintre spectrele hidoase pe care le întâlnește Enea la intrarea în Infern.
FOAME subst. 1. – olt. (16 B I 150); – boier (Am); – diac (Cat); – moșn. (16 B I 150); – Negoiță (RI X 274); – Negrilă, pren. (RI X 274). 2. Foameș t (16 B VI 257). 3. Foamete, D. olt. (Sd VI 493). 4. *Fomea < Cîmpul Fomii (într-un act vechi); Fomești s. (Ind 14-16 B). 5. Fómet/e (Ard); -ești s, (Sd XVI); -escu V. (T-Jiu). 6. Fometi, Ursu, mold. (RI XI 315). 7. Fomecĭu, C. (IspVI1).
a fi rupt în coș de foame expr. (reg.) a fi foarte flămând.
a-și înșela / a-și păcăli foamea expr. a mânca frugal.
circul foamei expr. (pub.) denumire generică dată complexelor comerciale agroalimentare construite în epoca ceaușistă.[1]
foame-n gât expr. (intl.) individ foarte sărac.

foame dex

Intrare: foame
foame substantiv feminin
Intrare: Foame
Foame