flămând, ~ă [At: TETRAEV. (1574) 246 / Pl: ~nzi, ~e / E: ml *flammubundus] 1-2 smf, a (Om) căruia îi este foame Și: înfometat, famelic. 3 a (Înv; fig) Amenințat de foamete. 4 a Lacom. 5 a Dornic. 6 sm (Reg) Flămânzare.

FLĂMẤND, -Ă, flămânzi, -de, adj. (Adesea substantivat) Care simte senzația de foame, căruia îi este foame; înfometat, famelic. – Et. nec.

FLĂMẤND, -Ă, flămânzi, -de, adj. (Adesea substantivat) Care simte senzația de foame, căruia îi este foame; înfometat, famelic. – Et. nec.

FLĂMÎ́ND, -Ă, flămînzi, -de, adj. (În opoziție cu sătul) Care simte senzația de foame, căruia îi e foame. Își aduse aminte că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit și mai ales flămînd. SADOVEANU, B. 57. Flămînd și gol, făr-adăpost. COȘBUC, P. I 207. Lupului îi scăpărau ochii și-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. CREANGĂ, P. 23. ◊ Fig. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul. EMINESCU, O. I 88. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede flămîndului. Flămîndului pîinea-i e în gînd.

flămấnd adj. m., pl. flămấnzi; f. flămấndă, pl. flămấnde

flămând adj. m., pl. flămânzi; f. sg. flămândă, pl. flămânde

FLĂMÂND adj. flămânzit, înfometat, nemâncat, nesătul, (rar) înfomat, (reg.) fometos, (prin Transilv. și Ban.) sec. (E veșnic ~.)

Flămând ≠ sătul, îmbuibat

flămấnd (flămấndă), adj. Care simte senzația de foame, înfometat. – Mr. flămunt, megl. flămund, istr. flămănt. – Lat. famelicus, cu l propagat (*flamelicus) sau expresiv, cf. 3415 și ulterior disimulat *flamen(i)cus; consoana finală ca în stîng. – Der. flămînjós, adj. (flămând); flămânjúne, s. f. (foame); flămânzáre, s. f. (Trans., deșert, parte a corpului unui animal); flămânzénie, s. f. (starea unei persoane care postește); flămânzí, vb. (a-i fi foame; a provoca foamea); flămânzícă, s. f. (plantă, Drama nemorosa); flămânzílă, s. m. (poreclă dată persoanelor veșnic flămânde). – [3419]

FLĂMÂND ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care are senzația de foame; căruia îi este foame. Animal ~. 2) fig. fam. Care este dornic de ceva. ~ de lucru. /Orig. nec.

flămând a. 1. care sufere de foame; 2. fig. lacom. [Cf. lat. FAMULENTUS].

Flămânda f. 1. sat și schit în jud. Argeș; 2. sat în jud. Vâlcea.

flămî́nd, -ă adj. (lat. *famulentus [d. famis, foame], de unde s’a făcut *flamuentus, *flămuînd, apoĭ flămînd; it. famulento). Căruĭa ĭ-e foame. Fig. Doritor: flămînd de glorie. – Vechĭ și flo-.

FLĂMÎND adj. flămînzit, înfometat, nemîncat, nesătul, (rar) înfomat, (reg.) fometos, (prin Transilv. și Ban.) sec. (E veșnic ~.)

FLĂMÎND adj. subst. 1. – (Moț). 2. -a, Ion (Ard I 271) și s.; Flâmînzești s. (Sd XVI),

a fi mai flămând cu ochii decât cu burta expr. a fi dornic de cunoaștere / de învățătură.

flămând ca un lup expr. a fi foarte flămând.