fluiera definitie

2 intrări

17 definiții pentru fluiera

FLUIERÁ, flúier, vb. I. Intranz. I. 1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. ◊ Compus (Pop. și fam.): fluieră-vânt s. m. și f. = om care își pierde vremea, care umblă haimana. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1). ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături. 2. A cânta din fluier (1). 3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pr.: flu-ie-] – Din fluier.
FLUIERÁ, flúier, vb. I. Intranz. I. 1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. ◊ Compus: fluieră-vânt s. m. invar. = om care își pierde vremea, care umblă haimana. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1). ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături. 2. A cânta din fluier (1). 3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pr.: flu-ie-] – Din fluier.
FLÚIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn prevăzut cu găuri. Și vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-și dorul. GOGA, P. 16. Bodrîngă, un moșneag fără căpătîi... ne cînta din fluier. CREANGĂ, A. 82. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta, Oile mi le-adormea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. ◊ Fig. În liniștea măreață, departe, fluierele mierlelor cîntau de dragoste. SADOVEANU, O. I 309. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră. Paznicii întrebuințează fluiere pentru semnale. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete cînd se suflă în el un gaz sau abur și care se întrebuințează mai ales pentru semnalizare. V. sirenă. Fluier cu abur pentru locomotivă. 4. Șuierătură, fluierătură. Deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc. CARAGIALE, O. II 163. 5. (Anat.; mai ales determinat prin «al piciorului») Cel mai mare dintre cele două oase de la piciorul omului sau al animalelor, care unește genunchiul cu glezna (v. tibia). – Variantă: (1, regional) flúieră (BENIUC, V. 151, RETEGANUL, P. II 35) s. f.
FLUIERÁ, flúier, vb. I. Intranz. I. 1. A produce un sunet ca al fluierului sau o combinație (melodică) de sunete, suflînd printre buze (sau printre degetele băgate în gură). Pe ici, pe colea, trecea cîte un romanțios fluierînd. EMINESCU, N. 34. Pune straja la pîndă, ca să tragă cu urechea și să fluiere cînd se apropie vînătorul. ODOBESCU, S. III 81. ◊ Expr. A fluiera a pagubă = a fluiera în semn de părere de rău pentru o pagubă suferită, pentru o neizbîndă. Ce să facă el așadară? Fluieră una a pagubă. RETEGANUL, P. I 60. ◊ Tranz. Hulub era de felul lui un om vesel. Mai totdeauna fluiera frînturi de melodii. V. ROM. februarie 1953, 42. Trec fețe serbede... fluierînd doine dureroase! RUSSO, S. 147. ◊ Compus: fluieră-vînt s. m. = persoană care își pierde vremea umblînd haimana, fără nici o treabă serioasă. Fata tot șezînd la fereastră, vedea pe un june fluieră-vînt, umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. ♦ (Despre unele păsări sau insecte) A produce sunete asemănătoare cu ale fluierului. Ei aud... acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, scîrțîind, fluierînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Tranz. O mierlă fluiera o melodie înceată. SADOVEANU, O. I 287. ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea prin fluierături. Spectatorii l-au fluierat pe arbitru. ▭ Slugile aduse la reprezentație de neamurile sale l-au fluierat. Nici asta nu-l putea opri. SADOVEANU, E. 68. 2. A cînta din fluier. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. 3. A produce sunete ascuțite, întrebuințînd un instrument special, mai ales pentru semnalizare; a șuiera. Ilenuța milițiană Fluieră cu foc. FRUNZĂ, Z. 62. II. (Despre vînt) A sufla cu tărie, a șuiera. Vîntul fluieră în strașina casei. Zăpada le-a troienit ușa pe din afară. DELAVRANCEA, H. TUD. 28. ◊ Tranz. Cine poate să zică că zdrențurosul și desculțul nu s-ar îmbrăca mai curat și mai elegant dacă ar avea putință... că i-ar plăcea să-l ploaie din tavan și să-l fluiere vîntul din toate părțile? GHICA, S. 594.
FLÚIERĂ s. f. v. fluier.
fluierá (a ~) vb., ind. prez. 3 flúieră
fluierá vb., ind. prez. 1 sg. flúier, 3 sg. și pl. flúieră
FLUIERÁ vb. v. șuiera.
fluierá (flúier, át), vb.1. A scoate un sunet asemănător fluierului. – 2. A cînta din fluier. – 3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. – 4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea. Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. țiu; pentru infixul expresiv l, cf. flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”. De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, s. n. (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); cf. mr. fluier, fluiară, fiflioară, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare și în lat. tibia. În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și DAR, i-au căutat uneori diferite origini lat. (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotrivă REW 3278; *fluilum, der. imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Lat., 269), gr. (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179). Prezența alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Berneker 285; cf. Meyer 108), dar alb. provine în mod sigur din rom., ca și ngr. φλογέρα, sb. frűla, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fujara, rut. fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285). Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, cf. Iordan, BF, II, 77. Der. fluierar, s. n. (nai); fluierar, s. m. (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, s. f. (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, s. m. (înv., fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adj. (care fluieră); fluierător, s. m. (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, s. f. (șuierătură); fluieroi, s. m. (fluier mare, folosit în Banat).
A FLUIERÁ1 flúier intranz. 1) A cânta din fluier. 2) A scoate sunete pătrunzătoare cu un instrument special (pentru a semnaliza ceva). 3) A produce un sunet, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. 4) (despre păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului. 5) (despre vânt, furtună etc.) A produce un zgomot ascuțit și continuu; a șuiera. [Sil. flu-ie-] /Din fluier
A FLUIERÁ2 flúier tranz. 1) A cânta prin fluierat. ~ o melodie.Fluieră-vânt calificativ depreciativ, atribuit unei persoane care umblă fără rost; pierde-vară. 2) A trata cu fluierături (manifestând nemulțumire, dezaprobare). [Sil. flu-ie-] /Din fluier
fluierà v. 1. a sufla în fluier, a cânta din fluier; 2. a da un sunet subțire printre buze; 3. a dezaproba șuierând: l’au fluierat.
2) flúĭer, a v. intr. (dintr’o răd. flu- [rudă cu fluture și lat. flare, a sufla, și flúere, a curge] cu aceĭașĭ term. ca în a șuĭera). Vest. Șuĭer.
1) flúĭer și (Rț.) flóĭer n., pl. e (d. a fluĭera, ca șuĭer 1 d. a șuĭera. D. rom. vine ngr. flogéra, alb. flĭojére, rut. floĭára, pol. ceh. fujara, ung. furulya [și de aicĭ] sîrb. frula). Flaut simplu cĭobănesc cu 6-8 găurĭ (V. bucĭum, caval, naĭ, tilincă, tulnic, ocarină). Fluĭerătură, țurloĭ, (tibie), osu cel maĭ gros dintre genuchĭ și călcîĭ. – Și flúĭeră și flóĭeră, f., pl. e (Hațeg).
flúĭeră, V. fluĭer 1.
2) șúĭer, a v. intr. (lat. sibulo [îld. sibilo], -áre, apoĭ *siŭulo, mrom. șiur, șuir, șuĭer; fr. siffler, pv. siular, siblar, sp. chillar, siblar, pg. silvar. Cp. cu treĭer). Est. Scot un sunet ascuțit țuguind buzele saŭ băgînd degetele în gură saŭ suflînd în șuĭerătoare saŭ dînd drumu aburuluĭ dintr’un cazan și făcîndu-l să treacă pintr’un fel de șuĭerătoare: merla șuĭeră. Suflu într’un fel deosebit (vorbind de șerpĭ). Vîjîĭ saŭ fîșîĭ pintre ramurĭ saŭ pin podu caseĭ (vorbind de gloanțe): un glonț îĭ șuĭeră pe la ureche. V. tr. Cînt șuĭerînd: a șuĭera o melodie. Reprob (blamez) pin șuĭerat: publicu l-a șuĭerat (pe actor, pe orator). – În vest fluĭer.
FLUIERA vb. a șuiera, a vîjîi, a vui, (rar) a zbîrnîi, (Transilv.) a șovăi. (Vîntul ~ prin hornuri.)

fluiera dex

Intrare: fluiera
fluiera verb grupa I conjugarea I
Intrare: fluieră
fluieră