flexiune definitie

15 definiții pentru flexiune

FLEXIÚNE, flexiuni, s. f. 1. Încovoiere, îndoire; mlădiere. ♦ Mișcare de îndoire a unui segment al corpului pe un alt segment situat deasupra sa. 2. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. flexion, lat. flexio, -onis.
FLEXIÚNE, flexiuni, s. f. 1. Încovoiere, îndoire; mlădiere. ♦ Mișcare de îndoire a unui segment al corpului pe un alt segment situat deasupra sa. 2. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. flexion, lat. flexio, -onis.
FLEXIÚNE, flexiuni, s. f. 1. Încovoiere, îndoire; mlădiere. Piesele de mașini sînt supuse la întindere, apăsare, flexiune etc. ◊ (La gimnastică) Flexiunea genunchiului. 2. (Gram.) Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvînt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. Între formarea cuvintelor și flexiune este o mare asemănare. GRAUR, F. L. 41. – Pronunțat: -xi-u-.
flexiúne (-xi-u-) s. f., g.-d. art. flexiúnii; pl. flexiúni
flexiúne s. f. (sil. -xi-u-), g.-d. art. flexiúnii; pl. flexiúni
FLEXIÚNE s. 1. arcuire, curbare, încovoiere, îndoire. (Mișcări de ~, în gimnastică.) 2. (GRAM.) (înv.) plecare. (~ în limba română.) 3. (GRAM.) flexiune nominală = declinare, declinație, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)
FLEXIÚNE s. v. arcuire, curbare, încovoiere, îndoire.
FLEXIÚNE s.f. 1. Încovoiere; mlădiere. 2. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima anumite raporturi gramaticale. [Pron. -xi-u-, var. flexie s.f. / < fr. flexion, lat. flexio].
FLEXIÚNE s. f. 1. încovoiere, îndoire; mlădiere. 2. totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. (< fr. flexion, lat. flexio)
FLEXIÚNE ~e f. 1) Mișcare de îndoire; mlădiere. 2) Ansamblu de modificări pe care le suferă un cuvânt, pentru a exprima diverse valori gramaticale. ◊ ~ nominală (pronominală) declinare. ~ verbală conjugare. [Sil. -xi-u-] /<fr. flexion, lat. flexio, ~onis
flexiune f. 1. încovoiere, mlădiere; 2. Gram. modificări produse în dezinența vorbelor prin declinare și conjugare.
*flexiúne f. (lat. fléxio, -ónis, d. fléctere, flexum, a îndoi, a încovoĭa. Cp. cu îm-pletesc). Acțiunea de a îndoi: flexiunea genunchĭuluĭ. Starea lucruluĭ îndoit: flexiunea unuĭ resort. Gram. Modificarea produsă în desinența unuĭ cuvînt pin declinare orĭ conjugare. V. moțiune.
flexiune s. v. ARCUIRE. CURBARE. ÎNCOVOIERE., ÎNDOIRE.
FLEXIUNE s. 1. arcuire, curbare, încovoiere, îndoire. (Mișcări de ~, în gimnastică.) 2. (GRAM.) (înv.) plecare. (~ în limba română.) 3. (GRAM.) flexiune nominală = declinare, declinație, (înv.) plecare. (~ unui substantiv.)
FLEXIÚNE s. f. (< fr. flexion, lat. flexio „îndoire”): totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima anumite raporturi sau valori gramaticale. ◊ ~ nominálă: f. caracteristică numelui (substantivului, adjectivului și numeralului). Ea apelează la categoriile gramaticale de număr și de caz (la substantiv), de gen, număr și caz (la adjectivul calificativ) și de gen și caz (la numeral). Se realizează cu ajutorul articolelor, al desinențelor și al adjectivelor (calificative proclitice și pronominale). ◊ ~ pronominálă: f. caracteristică pronumelor și adjectivelor pronominale. Ea apelează la categoriile gramaticale de gen, de număr, de caz și parțial de persoană (la pronumele personale, de întărire, reflexive și posesive) și se realizează cu ajutorul desinențelor caracteristice de genitiv-dativ -ui, -ei și -or. ◊ ~ verbálă: f. caracteristică verbelor. Ea apelează la categoriile gramaticale de diateză, de mod, de timp, de persoană, de număr și accidental (la participiu) de gen. Se realizează cu ajutorul sufixelor, al desinențelor și al verbelor auxiliare morfologice. ◊ ~ sintétică: f. realizată cu ajutorul desinențelor, al articolelor hotărâte enclitice și al sufixelor, care fac corp comun cu părțile de vorbire la care se atașează. Este întâlnită la substantiv, la adjectiv, la pronume, la numeralul unu (un) – una (o) și la verb. ◊ ~ analítică: f. realizată cu ajutorul prepozițiilor, al articolului hotărât proclitic lui, al articolului demonstrativ, al articolului nehotărât și al adjectivelor proclitice, care nu fac corp comun cu părțile de vorbire pe care le însoțesc. Este întâlnită la substantiv, la numeral și la verb. ◊ ~ intérnă: f. care constă în modificarea rădăcinii sau a temei cuvântului cu ajutorul alternanțelor fonetice. Limba română are o flexiune internă foarte bogată. ◊ ~ extérnă: f. care constă în modificarea terminației cuvântului cu ajutorul articolului hotărât enclitic, al sufixelor și al desinențelor.

flexiune dex

Intrare: flexiune
flexiune substantiv feminin
  • silabisire: -xi-u-