flaut cu gușă definitie

22 definiții pentru flaut cu gușă

flaut sn [At: EMINESCU, P. 245 / P: fla-ut / Pl: ~e, ~uți sm / E: it flauto] 1 Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevăzut cu găuri și cu clape (1). 2 (Îs) ~ piccolo Flaut (1) de dimensiuni mai mici, care emite sunete foarte înalte Și: piculină.
FLÁUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevăzut cu găuri și cu clape. ◊ Flaut piccolo = flaut de dimensiuni mai mici, care emite sunete foarte înalte; piculină. [Pr.: fla-ut. – Pl. și: (m.) flauți] – Din it. flauto.
FLÁUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevăzut cu găuri și cu clape. ◊ Flaut piccolo = flaut de dimensiuni mai mici, care emite sunete foarte înalte; piculină. [Pr.: fla-ut. – Pl. și: (m.) flauți] – Din it. flauto.
FLÁUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat, cu registru superior, de formă cilindrică, făcut din lemn sau din metal, cu găuri și cu clape. Auzul i se umplu de glasurile flautelor din Hălăuca. CAMILAR, TEM. 219. M-am adăpostit între stînci cu glas de flaut. GALACTION, O. I 346. Flautele șuierau ca niște sirene disperate. ANGHEL-IOSIF, C. L. 97. – Pronunțat: fla-ut. - Variantă: fláută (MARIAN, O. I 282) s. f.
fláut (fla-ut) s. n., pl. fláute
fláut s. n., pl. fláute
FLÁUT s.n. Instrument de suflat, alcătuit dintr-un tub lung de lemn sau de metal, cu găuri și clape. [Pron. fla-ut, pl. -ute, (s.m.) -uți. / < it. flauto].
FLÁUT s. n. instrument muzical de suflat, format dintr-un tub lung de lemn sau de metal, terminat la un capăt cu găuri și clape. ♦ ~ piccolo = piculină. (< it. flauto)
fláut (-te), s. n. – Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust prevăzut cu găuri și clape. – Mr. flaută. It. flauto (sec. XIX), cf. ngr. φλάουτος, tc. flaota.
FLÁUT ~e n. Instrument muzical de suflat, având forma unui tub lung și subțire de metal (sau de lemn), prevăzut cu orificii și cu clape, care emite sunete armonioase, asemănătoare vocii omenești. [Sil. fla-ut] /<it. flauto
flaut n. fluer cu gura laterală.
*fláut n., pl. e (it. fláuto, fr. flûte, d. vfr. flaüter, îld. flatuer, d. lat. flatus, suflare. E un imit., ca și fluĭer, su-flu, fluture, flacără). Fluĭer cu clape. V. piculină.
flaut (< it. flauto; fr. flute; germ. Flöte). Aparținând grupei instrumentelor de suflat din lemn, dar construit astăzi din metal (argint), f. este alcătuit dintr-un tub cilindric astupat la un capăt, un orificiu lateral, prin care instrumentistul insuflă aer în tub, și un sistem de clape (2) metalice care deschid sau închid mici orificii aflate de-a lungul tubului, variind astfel lungimea coloanei de aer care întră în vibrație și, implicit, înălțimea* sunetului produs. Înălțimea sunetelor este de asemenea variată datorită intensității suflului [v. flageolet (1)]. F. emite sunete pe o întindere de trei octave*: si(do1)-do4. F. are o lungime totală de 765 mm, putînd fi divizat în trei părți demontabile. Diameltrul corpului cilindric este de ca. 19 mm. Pe partea superioară a tubului cilindric se află orificiul lateral, de formă aproape rectangulară și având un diametru de 17 mm. Corpul f., reprezentat de partea centrală a tubului, are 13 orificii acoperite de clape, care se pot închide sau deschide sub acțiunea degetelor instrumentistului, partea inferioară a f. având doar trei orificii. F. se ține transversal, de la stânga spre dreapta, ceea ce îi mai conferă și denumirea de f. transversal (fr. traversière; germ. Querflöte) sau lateral. Din familia f. actual fac parte f. mare (descris mai sus), f. mic*, f. alto și f. bas. Fiind un instr. de factură melodică, f. i se încredințează adesea un rol solistic. În orch. simf. se folosesc 1-4 f., mai frecvent 2-3, unul din ei putând fi înlocuit cu f. piccolo sau f. alto, schimbarea notându-se în partitură* prin indicația muta in*... Partida* de f. se scrie pe un portativ* sau două în partitura* generală, deasupra tuturor celorlalte instr., notația făcându-se în cheia* sol. F. contemporan este rezultatul unui lung proces de inovare și perfecționare a vechilor instr. de suflat. F. este poate cel mai vechi instr. cunoscut. Menționările din antichitate amintesc de f. lui Pan (syrinx; v. nai), f. frigian, f. simplu, f. dublu ș.a. Un instr. mai apropiat de f. actual este f. drept* din sec. 16. Sec. 17 este dominat de creația fr. și it. dedicată f. drept, el fiind predecesorul direct al f. transversal. După o serie întreagă de perfecționări aduse f. transversal, vizând ușurarea tehnicii instr. și obținerea unui timbru* cât mai plăcut, în 1831, Theobalt Boehm ajunge să stabilească dimensiunile proprii obținerii celor mai pure sunete și sistemul mecanic al acționării clapelor cel mai convenabil tehnicii instr. Sistemul Boehm este aplicat și în construcția f. actual. F. posedă un timbru destul de omogen, cu caracteristici de claritate și transparență, datorită cărora se evidențiază adeseori în partituri celebre, fie ca protagonist în concertele (2) instr., fie în scurte dar expresive solo*-uri în cadrul orch. Concertul clasic este reprezentat prin lucrări de J. Haydn (Concertul pentru f. și orch. în re major) și de Wolfgand Amadeus Mozart (Concertul pentru f. și orch. în re major și Concertul pentru f., harpă și orch.). Epoca romantică îl folosește mai mult în desfășurările simf. Impresionismul fr. îi conferă o nouă dimensiune, explorând resursele de mister ale registrului (I, 1) grav (solo din Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy), de asemenea în lucrări de Ravel. În muzica românească, contemporană, f. își găsește aplicarea în lucrări solistice cât și pentru formații camerale* și simf. concertante (Concert pt. f. și orch. de Anatol Vieru, Concert pt. f. și orch. de Liviu Glodeanu). Abrev. în partitură: fl.
flaut basset v. flaut drept.
flaut cu plisc v. flaut drept.
flaut discant v. flaut drept.
flaut drept (it. flauto diritto, flauto verticale, flauto dolce; germ. Blockflöte; fr. flûte à bec; engl. vertical flute, recorder; după denumirea germ. din sec. 15: Dolzflöte), instrument aerofon, labial popular în sec. 15-17. La capătul de sus al instr. se află un dispozitiv care îndreaptă suflul spre deschizătura interioară a tubului, prevăzut cu 6 orificii pe partea anterioară și una pe cea posterioară. F. au fost confecționate în 21 de mărimi. Cel mai mic, denumit flajeolet (2) și tipurile mai mari, f. discant și f. basset erau dintre cele mai utilizate. Tipurile grave dispuneau de o clapă de închidere pentru orificiul cel mai grav. Astăzi există tendința de a reînvia aceste instr. Echiv. germ.: Schnabelflöte („flaut cu plisc”).
flaut mic (it. flauto piccolo), instrument de suflat din lemn, face parte din familia flautului*. Este de dimensiuni mai mici decât acesta, emițând sunetele cele mai acute în cadrul instr. de suflat și chiar în cadrul întregii orch. simf. Ca și fl. este construit după mecanica sistemului Boehm. Are o întindere de trei octave (re2-do5), continuând în acut ambitusul (1) fl. Timbrul* foarte acut și strident îl fac mai rar folosit în orch. simf. În orch. apare doar înlocuind unul din fl., pe timp scurt, la indicația muta in* piccolo. Maurice Ravel îi încredințează totuși tema* principală a primei părți din Concertul pentru pian și orch., evidențiind sonoritatea sa stridentă, aproape metalică. F. este folosit frecvent în fanfare (6). F. se scrie în partitură pe un portativ deasupra fl. prim notându-se în cheia* sol cu o octavă* mai jos de cum se aude, ceea ce îi conferă și denumirea de ottavino. Sin. înv.: piculină; picolă.
a cânta la flautul cu gușă/ la taragot expr. a practica felația.
flaut, flauturi s. n. gură.
flaut cu gușă expr. (vulg.) penis.
flautul fermecat expr. (er., glum.) penis.

flaut cu gușă dex