FITUÍ, fituiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Mai ales cu privire la bani) A cheltui, a consuma în întregime. Bănișorii... ți-i fituie la oraș. La TDRG. ♦ Refl. pas. A se isprăvi (repede), a se termina. Ambarele se golesc... clăile de fîn se fituiesc. DELAVRANCEA, S. 223. Porunci de mai aduse [bucate]. Dară și acele se fituiră într-o clipă. ISPIRESCU, L. 216. 2. Refl. A se achita față de cineva de o datorie. Ca să-i dea parale, Salbe și paftale, Ca să se plătească, Să se fituiască. PĂSCULESCU, L. P. 290.