final definitie

30 definiții pentru final

final, ~ă [At: BĂLCESCU, M. V. 3 / Pl: ~i, ~e, (6, 8) ~uri / E: fr final, lat finalis] 1 a Care reprezintă sfârșitul. 2 a Care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). 3 a Care se află în urmă, la sfârșit. 4 sf Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. 5 sf Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 6 sn Încheiere a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei lucrări etc. 7 sf Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 8 sn (Muz) Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 9 a (Lin; d. propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea.
FINÁL, -Ă, finali, -e, adj., s. n., s. f. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni, al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu, în care învingătorul devine câștigătorul oficial. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.
FINÁL, -Ă, finali, -e, adj., subst. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni. al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.
FINÁL1, finale și finaluri, s. n. Încheiere, sfîrșit al unui lucru, al unei lucrări, al unei întîmplări etc. Era finalul unui lung șir de abuzuri la care se dedase clasa boierească, pe de o parte însușindu-și tot pămîntul țării, pe de alta sporind «boierescul» și transformîndu-l într-o adevărată robie. SADOVEANU, C. 131.(Muz.) Ultima parte a unei simfonii, a unui concert etc. Finalul simfoniei a IX-a de Beethoven. – Pl. și: (m., învechit) finali (ALECSANDRI, S. 91).
FINÁL2, -Ă, finali, -e, adj. 1. Care arată sfîrșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui eveniment etc.); care se află la urmă, la sfîrșit. Silaba finală a unui cuvînt. Nota finală a unei melodii. Meci final. ▭ Țelul final al partidului este făurirea socialismului și comunismului – orînduirea belșugului și a bunăstării, a culturii și a civilizației celei mai înalte, puse în slujba omului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. 2. (Gram.; în expr.) Propoziție finală = propoziție subordonată circumstanțială care exprimă scopul în vederea căruia se îndeplinește acțiunea din regentă. Conjuncție finală = conjuncție care introduce o propoziție finală.
FINÁLĂ, finale, s. f. 1. Faza ultimă a unui concurs sportiv eșalonat pe mai multe etape, în care se decide cîștigătorul și se definitivează clasamentul. A intra în finală. Finala campionatului de șah. ▭ Aspectele impresionante din finala competiției au fost filmate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9/1. 2. Ornament tipografic care se pune la sfîrșitul unui capitol dintr-o carte, al unui articol dintr-o revistă etc.
finál2 s. n., pl. fináluri
finál1 adj. m., pl. fináli; f. finálă, pl. finále
finálă s. f., g.-d. art. finálei; pl. finále
finál adj. m., pl. fináli; f. sg. finálă, pl. finále
finál s. n., pl. finále
finálă (ornament, sunet, fază sportivă) s. f., g.-d. art. finálei; pl. finále
finál, -ă s. f., pl. finale; s. n., pl. finaluri; adj. m. pl. finali, fem. finală, pl. finale
FINÁL adj., s. 1. adj. ultim. (Scopul ~; etapa ~.) 2. s. v. capăt. 3. s. v. sfârșit. 4. s. v. deznodământ.
Final ≠ inițial, introducere, incipient
FINÁL, -Ă adj. 1. De (la) sfârșit. 2. Care arată, exprimă scopul. ♦ Propoziție finală (și s.f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din propoziția regentă; conjuncție finală = conjuncție care introduce o propoziție finală. // s.n. Încheiere, sfârșit (al unei opere, al unei lucrări, al unei întâmplări). ♦ Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 2. V. finală (2). [Cf. lat. finalis, fr. final, it. finale].
FINÁLĂ s.f. 1. Întâlnire care constituie sfârșitul decisiv al unei competiții. 2. Ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol. [Var. final s.n. / < fr. final, it. finale].
FINÁL, -Ă I. adj. 1. de (la) sfârșit. 2. care arată scopul. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție finală. II. s. n. încheiere, sfârșit. ◊ ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. III. s. f. 1. (sport) întâlnire care constituie încheierea unei competiții. 2. ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol. 3. (muz.) sunet stabil de încheiere în jurul căruia gravitează toate celelalte. (< fr. final, lat. finalis)
FINÁL1 ~e n. 1) Etapă care constituie sfârșitul unei acțiuni sau al unei lucrări. 2) Parte care încheie, constituind finele unei compoziții muzicale. /<fr. final, lat. finalis
FINÁL2 ~ă (~i, ~e) 1) Care se află la fine; plasat la sfârșit. Vocală ~ă. 2) lingv. Care indică scopul; de scop. Propoziție ~ă. /<fr. final, lat. finalis
FINÁLĂ ~e f. 1) Ultima întâlnire în cadrul unor competiții cu caracter eliminatoriu. 2) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei publicații. /<fr. finale
final a. care e la fine, care termină: frază, silabă finală; cauză finală, scopul pentru care se presupune că a fost făcut fiecare lucru. ║ n. bucată de muzică terminând o operă, un concert.
finală f. Gram. silaba finală a unei vorbe.
*finál, -ă adj. (lat. finalis). Care e la fine: silabă finală. S. f. Silabă finală. Muz. Nota principală, numită și tonică, care determină tonu uneĭ bucățĭ și cu care se termină bucata. Bucată cu care se termină o sinfonie, o sonată, un act de operă (it. finale) finala „Luciiĭ de Lamermoor”. S. n., pl. ŭrĭ și e. Sfîrșit: finalu uneĭ opere.
FINAL adj., s. 1. adj. ultim. (Scopul ~; etapa ~.) 2. s. cap, capăt, fine, încheiere, sfîrșit, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvîrșit, sfîrșenie, sfîrșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.) 3. s. sfîrșit, urmă. (A venit abia la ~.) 4. s. epilog, încheiere, sfîrșit, (livr.) fine. (~ acțiunii unui roman.)
finál s. n. în loc. adv. în final La sfârșit ◊ „Primii locuitori ai cartierului se vor muta în casă nouă la mijlocul acestui an. În final, noul cartier va găzdui 3700 de familii.” Sc. 11 V 74 p. 2. ◊ „Am răcit apa introducând-o într-un circuit închis care, în final, însemna utilizarea celor 14 grade care prisoseau la tratament, la preîncălzirea apei calde.” R.l. 14 XI 75 p. 2. ◊ „În final, mama a intrat în pământ din cauza lui.” Ev.z. 23 VIII 93 p. 3; v. și galimatias, sodomiza (din în + final)
final (< it. finale) 1. Parte de încheiere a unei forme ciclice*, care, în genul suitei* și cel al sonatei*, definește, împreună cu prima parte în special, tonalitatea (2) de bază a lucrării. Este scrisă în formă de rondo* sau de sonată, dar se apelează și la tema* cu variațiuni sau de fugă* (în chiar ciclul variațiilor, ultima parte poate fi o fugă, după cum tot o fugă, adeseori dulbu-corală, poate fi f. unei cantate* sau al unui oratoriu*). 2. În operă (it. gran finale, „marele final”), sfârșitul unui act*, scris pentru ansamblu (1), cor* cu acomp. orch.
finală (finalis)(< lat. vox finalis „sunet final”), sunetul (treapta* de încheiere a unui mod*), prin care se determină cu precădere, modul și față de care se raportează, ierarhic, celelalte trepte ale acestuia (dintre cele mai importante: confinalis*; repercussa*). Un mod plagal are aceeași f. cu autenticul său, dar o altă dispoziție a perechii tetracord*-pentacord* în cadrul ambitusului (2) modal. ♦ P. ext., f. este sunetul de încheiere al oricărui fragment melodic (finit), indiferent dacă prin aceasta se difinește modul, concluzia unei evoluții formale, sau numai reperul față de care se sistematizează un material melodic (ex. f. sol în folcloristică).
FINÁL, -Ă adj. (cf. lat. finalis, fr. final, it. finale): în sintagmele circumstanțial final, circumstanțială finală și poziție finală (v.).
FINÁLĂ s. f. (< adj. final, -ă, cf. lat. finalis, fr. final, it. finale): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial de scop pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din propoziția regentă (v. circumstanțiálă). ◊ falsă ~: propoziție care dă impresia că este o subordonată circumstanțială de scop (datorită elementelor introductive), dar care în realitate este o propoziție subordonată opozițională, ca în exemplul „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt” (V. Alecsandri).

final dex

Intrare: final (s.n.; -uri)
final s.n.; -uri
Intrare: final (adj.)
final adj. adjectiv substantiv neutru