Dicționare ale limbii române

Definiția cu ID-ul 539159:

figură (< lat. figura) 1. Unitate a discursului muzical care se constituie dintr-un desen melodico-ritmic de dimensiuni relativ restrânse (1/2 – 2 măsuri*), caracterizat prin pregnanță metroritmică redusă și disponibilitate marcată pentru repetare și secvențare (v. progresie). F. barocului* și clasicismului* are un substrat acordic pronunțat. După H. Degen (Handbuch der Formenlehre, 1957), f. contribuie la nașterea formelor* polif. [fugă*, canon (4)], în timp ce motivul* (ca și tema*), mai încărcat cu sens armonic, la nașterea celor omofone bitematice, de tipul sonatei*. Prin juxtapunere* cu ea însăși, f. dă naștere figurației*. 2. F. retorică (mai ales pl. lat. figurae musicae), cod de întorsături melodice (dar și ritmico-armonice) precis configurate care, în sec. 17-18, mai ales în Germania, au fost puse în legătură cu muzicalitatea textului, cu sensul cuvântului (asemănându-se prin aceasta și cu f. de stil din literatură). Premisa parelelismului muzicii, în cadrul celor șapte arte liberale precum și progresiva accentuare a „expresivității” în cadrul polif. (începând cu Dufay) au dat naștere unor f. retorice, care, pentru muzicienii cercurilor protestante din Germania mai ales, trebuiau să se integreze semnificativ cu „discursul” muzical (discurs căruia i se cerea să aibă forța de convingere a unei cuvântări, a unei predici). Tratatele de comp. ale sec. 17-18 conțineau, în vremea barocului germ. (ex. la Burmeister și Mattheson), și o parte dedicată f. retorice (în sens didactic, germ. Figurenlehre). Au fost larg întrebuințate în muzica voc. dar au pătruns și în cea instr., fiind identificabile între Renașterea* târzie (Lassus), barocul timpuriu (Schütz) și până la finele barocului (J.S. Bach) (v. afectelor, teoria; ethos). Principalele f. după Burmeister (cea mai completă și sistematică prezentare), sunt: hypotyposis și speciile sale: anabasis, circulatio, fuga (alio nempe sensu), hyperbole, catabasis, tirata; f. melodice: exclamatio, interrogatio, passus (saltus), duriusculus, pathopoeia, synaeresis; f. pauzelor: abruptio, apokope, aposiopesis, homoioteleuton, suspiratio, tmesis; f. repetării: emphasis, anadiplosis, analepsis, anaphora, anaploke, climax, epanalepsis, epistrophe, epizeuxis, hyperbaton, mimesis, palilogia, paronomasia, polyptoton, polysyndenton, symploke; f. fugii*: hypallage, parembole; f. facturii [polif.-arm.]: antitheton, catachresis, congeries, ellipsis, fauxbourdon*, heterolepsis, metabasis*, metalepsis, multiplicatio (estensio), noema, parrhesia, pleonasmos. Cercetătorii moderni au propus, pe baza tratatelor din sec. 17-18, diverse alte posibile taxinomii (v. retorică muzicală). G. Buelow, în Grove (1994), grupează șapte categorii, alcătuite din f. cele mai folosite în creație: ale repetiției melodice, cele bazate pe imitația fugată, cele formate prin structuri de disonanțe, figuri intervalice, hypotyposis, f. sonore și cele formate prin pauze*. H. Krones, în MGG (1997), analizează f. melodice, armonice, melodico-armonice și f.-pauze.

Figura dex online | sinonim

Figura definitie